Dacă o întâlnire cu Stalin fusese ratată, întrucât, așa cum nota în Amintiri, îi fusese interzisă ferm de către George Enescu, o întâlnire cu un alt lider al Rusiei comuniste nu-i putea fi interzisă. (Cf. Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p. 563) Era un lider mort și trupul lui îmbălsămat era expus între zidurile unui Mausoleu amplasat în Piața Roșie, sub zidurile Kremlinului. Și la el, la acest lider mort, avea acces oricine. Deci, și domnia sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu! Fără înscriere la o…audiență! Fără demersuri speciale! Fără plecăciuni! Fără reverențe! Ci doar după ceasuri lungi de stat la coadă. În frig și ger – dacă era iarnă! Sub soare arzător – dacă era vară!
POLUL PIOȘENIEI RUSIEI COMUNISTE
Vizitatorii – erau mulți – veniți de prin toată Rusia – Rusia Sovietică ce cuprindea acum un spațiu imens, atingând, aproape, hotarele pe care le avusese cândva Imperiul Țarist. Și era o țară mare, cu zeci de milioane de locuitori! Sub acel titlu pretențios (și ipocrit) de Uniune – Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice – ea avea 15 republici, zeci de naționalități, circa 75, și o populație imensă. În 1946, data când distinsa prințesă moldavă, Maria Cantacuzino-Enescu, se pregătea să-l vadă pe acel lider mort al Rusiei Sovietice, Lenin, datele demografice erau impunătoare. Căci, după al doilea război mondial, cu toate pierderile avute (peste 26 de milioane de morți și încă 1,3 milioane datorate mortalității infantile) Rusia Sovietică avea o populație de peste 170 de milioane de locuitori. Miile de ruși – sau mai exact ”cetățeni sovietici” (căci toți, indiferent de naționalitatea lor, de etnia lor, erau o apă și un pământ, toți deveniseră….”cetățeni sovietici”) care veneau la Moscova, indiferent în ce calitate veneau, trimiși în ”delegație” sau ca simpli vizitatori, ca turiști, mergeau în Piața Roșie la Mausoleul lui Lenin. Și vizitatorii străini făceau la fel. Toți mergeau acolo să privească spectacolul schimbării gărzii de onoare (care, desigur, nu era chiar așa ca cel de la Londra, de care majoritatea nici nu auziseră) și să intre în interior să-l vadă pe Lenin. Era un titlu de onoare, ba chiar o chestiune ”de suflet”, să vii la Moscova și să mergi la Mausoleu. Mausoleul lui Lenin! Căci Mausoleul lui Lenin era unul dintre cele mai atractive monumente ale istoriei contemporane a Rusiei, Rusia Sovietică. Poate nu atât prin linia sa arhitecturală, cât prin istoria sa și, îndeosebi, prin istoria celui ce se afla acolo, în interiorul său: Vladimir Ilici Lenin. Vizitatorii ruși/sovietici cât și cei străini erau împinși acolo de o maximă curiozitate! Să vezi, întins pe catafalc, un om care a murit cu zeci de ani în urmă…..he, he, he! Căci spre deosebire de mumiile egiptene, ce zăceau între zidurile piramidelor milenare sau în laboratoarele de cercetare ale egiptologilor, mai rar în Muzee, ”mumia” lui Lenin era la …lumina zilei, accesibilă oricui ar fi dorit să o vadă.
MORTUL – NEÎNGROPAT
Culturnicii sovietici imaginaseră pentru Lenin un monument impresionant pe măsura importanței pe care acest bărbat cam mic la trup, dar cu o frunte înaltă, chel de-a-binelea, cu ochi negri sub pleoape tăiate oblic, ca la mongoli, pleoape sub care își ascundea cu ușurință privirile uneori șirete, cel mai ades tăioase, o avusese în viața Rusiei. El fusese fondatorul Rusiei Sovietice, al Rusiei comuniste. Fusese mintea care gândise metodele prin care putea fi înlăturat un regim politic secular, regimul țarist și înlocuit cu altul, regimul comunist. El fuse mintea care pusese ”în pagină” teorii și știuse cum să le aplice, cum să convingă, cum să scoată din inerție sute de mii de ruși – bărbați și femei – care contaminați de ideile și metodele lui, paralizați sau fascinați de elocința lui, de discursurile lui ”înflăcărate”, l-au urmat, au devenit revoluționari, au devenit ”bolșevici”! Au devenit luptători și au făcut două Revoluții: Revoluția din Februarie 1917 și Revoluția din octombrie 1917. Acum, iată-l, stând în racla lui de sticlă. Frumos – cum nu fusese în viață. Liniștit – cum nu fusese în viață. Tânăr! Fără vârstă! Fără riduri! Era un mort ce parcă aștepta sfârșitul firesc al oricărui om de pe pământ: să fie înmormântat!
LUI NU I–AU DAT ODIHNA DE SUB LUT
Dar ”tovarășii” săi de luptă n-au vrut să-i dea odihna meritată de după moarte. Ei au vrut să facă din el un punct de atracție! Și l-au expus în piața publică, adică în Piața Roșie. Nici egiptenii nu și-au expus morții în Piața Publică. Dimpotrivă, ei i-au ascuns – înfășurați în straturi de pânză – sub straturi grele de cărămizi, sub tone de lut, puse rânduri, rânduri, multe la bază și din ce în ce mai puține spre vârf, dând mormintelor o ciudată formă geometrică pe care le-au numit piramide. Lui Lenin – însă – nu i s-a dat acest drept, de a-și petrece somnul de veci în adâncuri, în liniștea de sub straturile de cărămizi, în liniștea de sub lut ci, afară, la lumina zilei, sub privirea lacomă a mulțimilor de curioși. Iar afară, sub privirile mulțimilor nu putea să fie liniște. Nu avea cum să fie liniște! Ahhhhhh! Pașii lor- târșâiți! Vocile lor – în șoaptă! Privirile lor – lacome! Gândurile! Întrebările! Îndoielile! Câți dintre miile de curioși ce-și înfig privirea în trupul expus, pe chipul expus, se întreabă dacă ceea ce văd, după zeci și zeci de ani de când inima lui a încetat să mai bată, este EL – Lenin? Lenin – cel adevărat? Dar, dacă ar ști – ar mai veni să-l vadă? He., he., he.,! Greu de spus!
CU GENE FALSE
Daaaaaar, cercetătorii care sunt la curent cu tehnicile de îmbălsămare și cunosc consecințele acestor tehnici, știu. Știu că Lenin, cel din Mausoleu, nu mai este nici pe departe acel Lenin care a murit în ianuarie 1924. Că este un Lenin hibrid! Că acest Lenin este un ceva – între ceea ce a fost și ceea ce a…devenit! Ei știu că sub tehnicile de îmbălsămare făcute la intervale aproape regulate, ale ”adaptărilor” corporale necesare, trupul lui Lenin a cunoscut schimbări fundamentale astfel încât ceea ce se vede este ”un corp hibrid – care nu este nici pe deplin uman, nici artificial, ci ceva… intermediar” . (cf. Siobhan Kattago, Lenin”s Mausoleum: A haunted house on Red square”, Magazine of the European Observatory on Memories, Thursday 1st, July, 2021) Câți dintre vizitatorii lui Lenin, mai mult sau mai puțin pioși, știu că genele lui sunt…false pentru că cele adevărate, cele…personale s-au pierdut în timpul manevrelor de îmbălsămare? Câți știu că nasul lui Lenin a fost făcut din nou și că ceea ce se vede este rezultatul îndemânării unui sculptor? Câți știu că sub acel costum modest de stofă se află mantale de plastic ce protejează substanțele folosite de îmbălsămare? Ahhhhhh! Ne oprim aici cu exemplele privind transformările suferite de trupul lui Lenin datorită tehnicilor și substanțelor de îmbălsămare întrucât ele ne conduc la o concluzie cutremurătoare: aceea că ceea ce se află în racla de sticlă din Mausoleul din Piața Roșie nu mai este Lenin – ci ceva intermediar, un hibrid între ceea ce a fost și ceea ce a devenit. Adică…..un fals!
DORINȚA LUI
La cine ”se închină” cei care trec prin fața raclei de sticlă? Pe cine venerează miile de vizitatori, zeci de mii, poate chiar milioane întrucât Lenin stă acolo, în racla de sticlă din Mausoleu din 1924. Adică de 95 de ani! Aproape un secol! La cine, la ce se închină ei? Această dilemă n-ar fi existat dacă ar fi fost respectată dorința lui Lenin ca după moarte să fie tratat ca oricare muritor. El ceruse apropiaților săi să fie înmormântat în cimitir, acolo unde erau înmormântați toți oameni care ieșeau din această lume. Și nu în orice cimitir, nu oriunde, ci lângă mama sa, la Petrograd. Această dorință era ca un suprem omagiu pe care Lenin, revoluționarul neînfricat, îl aducea mamei sale, acela de a fi lângă ea – după moarte – așa cum, poate, din cauza activității sale revoluționare, nu fusese în viață. Această dilemă n-ar fi existat dacă ”tovarășii de luptă” ai lui Lenin – Stalin și ceilalți – ar fi luat în seamă opiniile soției lui Lenin, celebra revoluționară, devotata și neîmblânzita revoluționară – Nadejda Krupskaia! Nadejda cunoștea dorința lui Lenin, aceea de a fi înmormântat în cimitir, lângă mama sa, și pentru nimic în lume nu ar fi trecut peste această ultimă dorință a lui Vladimir Ilici. Dar ea nu mai avea puterea de decizie întrucât Vladimir Ilici nu mai era al EI – ci al poporului. Iar poporul, avea acest drept – de a-și vedea idolul, de a-l venera. De a-l vedea nu într-un cimitir modest, aflat sub o lespede de piatră și cu un nume încrustat pe o cruce de marmoră sau de granit. Ci într-un loc ales, într-un lăcaș grandios, anume construit – chiar dacă acest lucru ar fi ieșit din tradiție, inclusiv din tradiția religiei sale.
Controversele s-au încheiat repede. Căci Stalin avea – în mâinile sale toată puterea. Iar Nadejda Krupskaia – nu mai era acum decât o femeie singură, o văduvă. Ce au decis Stalin și ”tovarășii săi de luptă”? Citiți episodul următor: MARUKA ȘI RUSIA (31) Nadejda – s-a opus! Citiți!
