DILEMA AUTORULUI OLOGRAFEI SECRETE
Poate că, în anul 1949, autorul anonim al acelei liste olografe secrete, pe care v-am prezentat-o în episoadele anterioare, să fi știut câte ceva despre toate acestea. Poate că știa ”pe surse” care vor fi fost intențiile guvernanților români față de George Enescu. Poate – cunoscându-se intenția sa de a elabora această listă (pentru că, în mod sigur, nu se apucase de treabă de capul lui, fără știința sau îndemnul diriguitorilor săi, liderii comuniști de la vârful puterii) – primise niscai ”indicății” – i se comunicase în mod expres ca numele lui George Enescu să nu fie trecut în niciuna dintre coloane, mai cu seamă în coloanele V și VI. Sau, poate, va fi avut un moment de luciditate și mâna sa va fi înghețat în clipa când a dat să treacă acolo, în rând cu alți mari muzicieni români ai momentului, precum Mihail Jora, Constantin Silvestri, Theodor Rogalski și alții, numele lui George Enescu! Oricum, din punctul său de vedere, bazat pe principiile politice și ideologice promovate de liderii comuniști aflați la guvernare, ceea ce trebuia știut despre George Enescu, și anume că era plecat din România, se știa. Această situație a marelui muzician român era precizată în acea listă a celor ”plecați” și ”dispăruți” întocmită cu osârdie de unul dintre aparatnicii Societății Compozitorilor. Numele lui George Enescu era prezent acolo, în rând cu toți ceilalți muzicieni aflați în afara Țării. Astfel, prin acea listă ceea ce trebuia știut – acum – se știa. El, autorul anonim al olografei secrete, fusese ”scrofulos la datorie” – cum ar fi spus eroul lui ”nenea Iancu”! Astfel, pentru el, subiectul era închis!
MOTIVUL PARAVAN AL GUVERNULUI
Nu însă și pentru alții. Căci decizia lui George Enescu de a rămâne în Franța, la Paris, după încheierea turneului american, nu putea fi agreată de oficialii comuniști de la București. Cu atât mai mult cu cât marele muzician plecase în turneul american, cu sprijinul Guvernului și pe cheltuiala statului român. Declarațiile publice ale lui George Enescu făcute în tren, în ultima zi a prezenței sale pe pământ românesc, fuseră făcute de marele muzician cu bună credință, cu sinceritate și eleganță. El exprimase modul cum percepea EL, ca artist, turneul din America!. Dar Guvernul dr. Petru Groza își asumase facilitarea turneului american al marelui muzician român din cu totul alte motive decât declara – și visa – marele artist. Strângerea de fonduri pentru ajutorarea copiilor sărmani din zonele distruse de secetă și război, motiv acceptat fără rezerve de marele artist român, era pentru guvernul de la București, doar motivul ”paravan”. Oficialii comuniști de la București sperau ca prestigiul marelui muzician, succesele sale artistice pe pământ american, să trezească interesul elitelor politice americane și, poate, chiar sprijinul acestora. În 1946, România se afla într-un moment de răscruce în istoria sa postbelică: Conferința de Pace de la Paris, iar acolo, în cadrul Conferinței, delegația României lupta pentru obținerea statutului său de cobeligerant în desfășurarea ultimei etape a celui de al doilea război mondial, alături de Coaliția Națiunilor Unite – URSS, Anglia și Statele Unite. Oficialii de la București credeau (sperau) că în această…luptă, marele muzician român putea să fie un pion însemnat. Trimis peste Ocean – ce coincidență! – odată cu primii diplomați români care aveau să trudească la reluarea relațiilor diplomatice dintre România și Statele Unite, George Enescu avea să deschidă – prin prestigiul și farmecul său – multe uși și multe inimi! Așa gândeau guvernanții comuniști de la București. Acesta va fi fost ”jocul”! Și acesta va fi fost argumentul forte care a determinat Guvernul să deschidă punga, să acorde ”vize” într-o perioadă când – pentru românii de rând – granițele erau închise iar plecările în străinătate erau prohibite.
NU MĂ DUC SĂ FAC POLITICĂ
Dar, marele muzician român nu s-a implicat în acest ”joc”. El a declarat, chiar înainte de a lua drumul Americii, când încă se afla în trenul București – Constanța, că se duce în America nu pentru ca să facă politică. ”În America – declara el unui jurnalist de la Ziarul ”Adevărul”, aflat în tren cu marele muzician – nu mă duc să fac politică”. (subl. ns.) ”Cu slabele mele forțe, voi căuta să-mi îndeplinesc misiunea de sol al artei românești”. Astfel, în ultima sa zi petrecută pe pământul României, înainte de a se îmbarca pe vasul ”Ardealul”, înainte de a lua ”drumul” Americii, de fapt, al străinătății, și până la urmă al exilului, marele muzician român definea statutul pe care înțelegea să-l aibă pe pământ american. Acela de muzician și NU de mesager politic. A nu se implica în politică – a fost crezul său de-o viață, căruia i-a fost credincios până în ultima clipă a vieții sale.
GUVERNUL PIERDUSE UN PION
După încheierea primei etape contractuale a turneului american, în februarie 1947, George Enescu s-a întors în Europa, la Paris. El nu a mai dorit și alte contracte americane, care i-ar fi prelungit sejurul cu alte câteva luni, până la un an, sau poate și mai mult, ceea ce i-ar fi creat posibilități convenabile pentru o rezidență îndelungată peste Ocean. Cu siguranță, oficialii de la București care sprijiniseră și finanțaseră plecarea sa în turneul american n-au fost prea încântați. Pierdeau, astfel, în lumea americană, un ”pion”. Ei aveau însă să-i ”plătească” într-un mod mult mai perfid: înlăturarea, cu acte în regulă, din Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, instituirea unui control strict privind difuzarea operei sale componistice, cosmetizarea personalității sale în concordanță cu principiile proletcultismului și realismului socialist, interpretarea distorsionată a relațiilor sale cu Casa Regală a României, cenzurarea unor texte și interviuri, și altele. Toate acestea au fost ”moneda” de schimb cu care oficialii comuniști de la București i-au plătit lui George Enescu pentru îndrăzneala, de fapt decizia sa, de a rămâne în exil, de fapt, de a spune NU regimului comunist din România.
NOTA DE PLATĂ
Cu o imaginație și o perseverență diabolică, culturnicii și politrucii de la București inventau metode, de fapt șicane, privind prezența creațiilor enesciene în programele de concert sau ale emisiunilor de Radio. Scrierile despre personalitatea și creația sa muzicală – atâtea câte erau, chiar și cele realizate după trecerea sa în eternitate, în noaptea de 4/5 mai 1955 – erau elaborate prin prisma dogmelor esteticii marxist leniniste, ale realismului socialist promovate de liderii comuniști aflați la guvernare și susținute cu osârdie de plutoanele de culturnici și politruci. Tot ceea ce ținea de cunoașterea și promovarea lui George Enescu suporta cenzura. Înlăturarea sa din rândurile membrilor Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România va fi făcută, în mod tacit, prin aplicarea prevederilor unor documente programatice elaborate și aprobate de un for înalt: Conferința pe țară a Compozitorilor din 21–22 octombrie 1949. Fără o decizie secretă ci, la lumina zilei doar prin aplicarea prevederilor noului Statut al noii structuri organizatorice a compozitorilor numită Uniunea Compozitorilor din Republica Populară Română. Astfel, culmea perfidiei, nimeni nu avea de dat socoteală pentru această situație (citește: mârșăvie) în care fusese aruncat marele muzician român. George Enescu, unul dintre fondatorii Societății Compozitorilor Români, nu mai avea loc în noua structură organizatorică a muzicienilor români, Uniunea Compozitorilor din Republica Populară Română.
REVIRIMENTUL NECESAR
Această situație va dura până în martie 1954, când Matei Socor, ales președinte al Uniunii Compozitorilor după Conferința din octombrie 1949, își va prezenta demisia din această funcție. Și, în aceiași zi, în prima ședință a Comitetului Uniunii – aflat acum într-o nouă formulă, cu compozitorul Ion Dumitrescu în funcția de secretar al Uniunii Compozitorilor- va fi lansat primul punct din programul de asanare a vieții și activității Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România: reprimirea marilor muzicieni români înlăturați de Matei Socor și acoliții săi. Astfel, vor fi reprimiți în rândurile Uniunii Compozitorilor George Enescu, Stan Golestan, Marcel Mihalovici. Era aceasta una dintre primele decizii ale noului staff al Uniunii. Iar pentru breasla muzicienilor români, decimată de deciziile sentențioase ale autorului acelei liste olografe anonime, această decizie a fost un reviriment bine venit. Un reviriment necesar. Sub conducerea lui Ion Dumitrescu și a noii sale echipe, Uniunea Compozitorilor va intra într-o nouă etapă a istoriei sale postbelice, aceea de eliminare – pe cât era cu putință, întrucât liderii politici staliniști erau încă la guvernarea României – a urmărilor nefaste ale mandatului lui Matei Socor, a consecințelor politizării activității Uniunii Compozitorilor și a creației muzicale românești, a alinierii la dogmele elaborate în cabinetele secrete al Moscovei. Noua echipă a Uniunii Compozitorilor, condusă de Ion Dumitrescu, avea să lanseze un minuțios program reparatoriu, un ambițios proces de curățire a vieții și activității Uniunii Compozitorilor din România, de reașezare a creației muzicale românești pe valorile ei tradiționale. Toate acestea aveau să se petreacă în viitor, un viitor nu prea îndepărtat! Peste cinci ani! Într-o altă conjunctură, cu o altă echipă la cârmă, care avea să așeze activitatea muzicienilor români pe coordonate noi.
SCROFULOS LA DATORIE
Dar, autorul anonim al acelei olografe secrete nu avea cum să anticipeze toate acestea! El trăia în anul de grație 1949! Viitorul nu-l interesa! El slujea prezentul! Iar prezentul era încărcat de sarcinile care erau urgente – acum! Una dintre acestea era continuarea operațiunii de evaluare, de testare a adeziunii compozitorilor români la politica liderilor comuniști instalați la guvernare, de înlăturare a celor ce nu voiau să se desprindă de trecut, de trecutul lor, de principiile și concepțiile lor artistice. Era tocmai ceea ce făcea domnia sa, autorul anonim, întocmind, cu hotărâre și ”mânie proletară” o listă! Încă una! O listă ce trebuia să rămână secretă, numai de el scrisă. Numai de el știută. O listă pe care, cu o imaginație diabolică, desenase șase coloane în cuprinsul cărora trebuiau să intre compozitorii români după criteriile stabilite de el: ”foarte activi”, ”activi”, ”merită a fi activați”, ”inactivi sau necunoscuți”, ”dubioși”, ”de scos!”. În aceste coloane el înghesuia vieți și destine. Le distorsiona viitorul. Ca artiști sau ca ”oameni ai cetății”. Exigent și necruțător el aplicase ”linia” partidului. Doar în cazul lui George Enescu făcuse o excepție. Va fi fost decizia lui? Puțin probabil.
NOTA BENE
Noi credem că lipsa numelui lui George Enescu, de pe olografa secretă anonimă era urmarea unei indicații primite ”de sus”. Căci guvernanții de la București nu pierduseră speranța că – în cele din urmă – marele muzician se va întoarce acasă, în România, împins de nevoi pecuniare sau de dor. Pentru îndeplinirea acestui ”obiectiv”, a fost alcătuită o strategie și au fost implicate Serviciile secrete românești care au pus în mișcare cohorte de agenți și informatori, inclusiv diplomați români aflați în serviciile Legațiilor și ambasadelor românești de la Paris și Londra. Toate acestea, s-au lovit, însă, de decizia marelui muzician român – aceea de a nu face ”pactul cu diavolul”, aceea de a rămâne fidel crezului său, aceea de a fi un mesager artistic și nu politic!
Încheiem aici episoadele inspirate de grozăviile cuprinse într-o listă olografă secretă, secretă și anonimă, găsită în Dosarul de arhivă, Nr. 434/1949, pp. 153-155, din Fondul Uniunii Compozitorilor aflat în custodia ANIC. Nu vom încheia, însă, publicarea în spațiul acestui BLOG, a altor episoade inspirate de aceleași practici securistoide aplicate în breasla muzicienilor români sub oblăduirea liderilor staliniști instalați la guvernarea României imediat după încheierea celui de al doilea război mondial. Pe curând!
