În aceeași ”cheie”, a unei exaltări fără margini, distinsa prințesă moldavă face portretul liderului mort. El este ”un simbol grandios al Rusiei sovietice”. În ciuda – sau poate din cauza simplității din înfățișarea lui – prințesa Maria Cantacuzino-Enescu pare pătrunsă de ineditul imaginii pe care o avea sub ochi. Și -poate, credem noi – emoționară de gândurile ce-i tulburau liniștea! Distinsa doamnă va consemna aceste gânduri în Amintirile sale. Ele sunt, cu adevărat tulburătoare. Mai ales pentru noi, cei de azi, care le citim după mai bine de o jumătate de secol după ce ele au fost încredințate paginii scrise. Să citim!
UN SIMBOL GRANDIOS
Cu gândul său greu de evlavie, distinsa doamnă face o trimitere solemnă la unele date morale din biografia frumosului lider – mai ”viu” decât cei ce treceau tăcuți prin fața raclei de sticlă. ”Neînduplecat cu tine însuți, în primul rând, – scrie ea – fără să-ți îngădui nici dincolo de frontierele acestei vieți vreun răgaz – așa cum nu ai făcut-o pe când trăiai, cum doar morții știu să fie (subl. autoarei), urmărind aplicarea post mortem a idealului tău nezdruncinat” ( Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a, revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p. 564-565). Și credem că tot din starea sa de profundă emoție vin și gândurile care urmează. Căci distinsa doamnă pare în continuare tulburată de întrebări privind forța pe care o iradiază – încă – trupul îmbălsămat aflat în fața sa. ”Lumină – sau întuneric revărsat asupra lumii – este strania iradiere ce emană din trupul tău îmbălsămat ca cel al faraonilor! (….) Lucire terifiantă de fapt pentru cel care nu-ți împărtășește ideea de absolut; reflectare a văpăii ce a transformat în cenușă fosta Rusie, ca să se nască din ea, precum pasărea Phoenix din fabulă, noua Rusie”. În acest punct distinsa doamnă pare să intre din nou în real și să arunce o privire spre viitorul acestei Rusii, născută din cenușă precum Pasărea Phoenix. Un viitor, nu prea luminos ne lasă să înțelegem distinsa doamnă. Căci această Rusie nouă ”va muri sigur (…) asfixiată de abuzurile tiraniei și ale îngustimii celor ce o perpetuează”. (subl. ns.) Hm! Ce predicție! Concluzia sa – este una de tot amară: ”Astfel se transformă și decad ideile, oricât de pure ar fi fost la origine, și se degradează orice ideal atunci când oamenii pretind că îl aplică….”. Uluitoare concluzia prințesei! Pentru aceste ultime rânduri aproape că îți vine să-i ierți toate ”gândurile” pioase ce-i trecuseră prin minte când s-a aflat în apropierea ”mortului frumos” din racla de sticlă din Mausoleu, gânduri pe care – după cum am văzut – le-a încredințat, fără rezerve, paginii scrise.
CU DOLIUL ÎN SUFLET
Astfel, împovărată de asemenea gânduri grele, cu doliul în suflet – acel ”doliu fără lacrimi” pe care-l percepuse la începutul drumului său prin fața raclei de sticlă în interiorul căreia se afla Lenin, în costumul lui simplu de stradă – va fi ieșit distinsa prințesă moldavă din Mausoleul lui Lenin. Imaginar – ea își rostise ruga! Imaginar – ea își înălțase gândul! Imaginar – ea văzuse cum mâinile ”fine, nervoase, neobosite” ale celui întins pe catafalc fremătau încă, țineau ”fără șovăială cârma timpurilor noi”. (subl. ns.) Imaginar – ea văzuse cum acest mort era ”mai viu” decât cei ce veneau să-și plece fruntea în fața prețiosului trup…neînsuflețit. Imaginar- ea văzuse cum, ”neînduplecat” cu sine însuși, așa cum fusese și când trăia, și ”de temut cum doar morții știu să fie”, Lenin, cel de pe catafalc, urmărea și post mortem (??????) aplicarea idealului său nezdruncinat. Imaginar – ea văzuse cum va muri acea nouă Rusie, dacă ea se va lăsa cotropită, asfixiată de ”abuzurile tiraniei și ale îngustimii celor ce o perpetuează”. (subl. ns.) Ieșirea din rugă, din transă îi permisese distinsei doamne să recunoască faptul că trupul celui din raclă era îmbălsămat. Dar și aici ea se lăsa pradă imaginației atunci când scria că lângă racla de sticlă se aflau ”ziua și noaptea” ”doi medici” care injectau ”substanțe savante împotriva atingerii timpului”. Acest amănunt nu era decât tot rodul imaginației sale bogate, căci știm că îmbălsămarea se făcea periodic, în laboratoare speciale, fiind aplicate de medici și asistenți specializați în tehnicile de îmbălsămare studiate și perfecționate continuu. Căci era o chestiune de înaltă pricepere și știință, până la urmă, să păstrezi chipul – ca și cum ar fi fost viu – al unui om mort de peste de zeci de ani cum era cel al lui Vladimir Ilici Lenin!
AHHHHH! ACEL MORT FRUMOS
Așa se încheie impresiile distinsei prințese moldave după vizita la Mausoleul lui Lenin. Dacă întâlnirea cu Stalin fusese ratată, datorită împotrivirii ferme a lui George Enescu, aceea cu Lenin avusese loc. Curiozitatea sa – nemărginită – își aflase împlinirea! Ea văzuse, un lider al Rusiei Sovietice! E drept, nu un lider viu, cu pipă și mustață bogată, cum era Stalin! Nu un lider viu în Palatul Kremlinului, în vreun birou auster cu perdele grele și șemineu, căci acolo între zidurile vechi și groase era totdeauna frig! Ci un lider mort. Un mort aflat într-un spațiu special amenajat, unde nu era nici frig, nici cald, unde nu era nici noapte nici zi, ci doar o lumină egală, o lumină…roz, aceeași la orice oră, un semi-întuneric permanent, auster și sinistru. Și – nota bene – acea lumină roz, era aplicată doar pe chipul lui! O lumină care-l făcea frumos, fără vârstă și-l trecuse astfel peste ani! Peste decenii! Și, poate, tot așa, îl va trece și peste secole! Cine știe!
IMPRESIILE – ERAU DE ÎNȚELES! DAR GÂNDURILE?
Impresiile izvorâte din sensibilitatea sa sunt cumva de înțeles. Dar gândurile? Aprecierile? De unde au izvorât ele? Din pagina Amintirilor nu e chip să aflăm căci distinsa prințesă moldavă nu ”dă samă”. Și nu ”dau samă” nici evenimentele care au avut loc în viața distinsei prințese moldave, după ce se va fi încheiat turneul lui George Enescu în Rusia Sovietică. Primul turneu în Rusia Sovietică, în Rusia comunistă. Primul și…ultimul! Peste câteva luni, în septembrie 1946, împreună cu Maestrul și cățelușa Mutzerli, prințesa moldavă, Maria Cantacuzino-Enescu, lua drumul exilului. Ea întorcea spatele, pentru totdeauna, Moscovei, liderilor vii din Palatul Kremlinului pe care nu-i văzuse, dar și celor morți din Mausoleul de sub zidurile Kremlinului. În septembrie 1946, distinsa prințesă moldavă întorcea o pagină din istoria vieții sale. Pleca în exil. Un exil premeditat. Un exil asumat. De acolo, din exil, din inima Parisului, împreună cu Maestrul ea avea să citească noua ”pagină” a României, a României intrate într-un alt timp istoric, într-o altă zodie – zodia comunismului. Maruka și George Enescu vor ”citi” această pagină – atenți și îndurerați – dar deciși să nu ia parte la scrierea ei. Însă, cei care începuseră, deja, să scrie această pagină, liderii comuniști aflați la guvernare, serviciile secrete, cohortele de agenți și informatori – unii înfipți în imediata apropiere a Maestrului, în casa sa, sub eticheta falsă de prieteni sau colaboratori – nu vor uita nici de Maruka, nici de marele muzician român. Ei vor lucra cu foarfeca cenzurii, a delațiunii, a vorbelor mieroase și a sfaturilor dezinteresate, etc., etc., până în ziua fatidică a trecerii Maestrului în lumea umbrelor (4/5 mai 1955). Dar – ce dureros și revoltător – și după aceea!
NOTA BENE
Implicarea Serviciilor secrete de la București, a cohortelor de informatori și agenți sub acoperire în viața lui George Enescu va constitui subiectul unor episoade consacrate de noi lui George Enescu și relației sale cu România comunistă. Pe curând!
