Trecerea, de la forma cea veche a Societății Compozitorilor Români, la forma cea nouă (după model sovietic) a Uniunii Compozitorilor din Republica Populară Română, avea să fie făcută la Conferința Compozitorilor din octombrie 1949. Iar breasla se afla la porțile ei. Era pregătită breasla compozitorilor români pentru această schimbare? Pentru acest pas?
DILEMA
Câți dintre compozitorii români erau deciși să se alăture celor care militau pentru schimbare? Câți dintre ei erau conștienți că aceasta ar fi însemnat o ruptură de ceea ce fusese Societatea Compozitorilor Români pentru creația muzicală românească? Și, dacă da, erau de partea ei? Sau împotrivă? Aceasta era dilema! În fața unui asemenea moment definitoriu, ”breasla”, în întregimea ei, trebuia cunoscută, investigată, testată! Pusă sub ”lupă” și privită îndeaproape! Aceasta pentru a ști, cu un ceas mai devreme, cu cine plecai la drum – și, mai ales, ceea ce aveai de făcut după aceea! Dar cum să supui o breaslă atât de dificilă, atât de sofisticată, atât de specială și eterogenă unui asemenea test? Și soluția a fost găsită! Diabolică – am spune! Se vor face ”liste”. Nimic mai simplu. Compozitorii să declare, pe propria răspundere, care sunt creațiile lor recente. Recente! Nu cele de mai de mult. Din anii de debut, din anii de succes! Ci cele de acum, recente, adică din anii care marchează începutul instaurării comunismului în România: 23 august 1944, când s-a produs ”cotitura” istorică, bla., bla., bla., Asta – însemna…recent în concepția culturnicilor și politrucilor înfipți în poziții cheie în breasla muzicienilor români.
TESTUL ADEZIUNII
În Dosarul de arhivă cercetat de noi (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 434/1949, pp. 1 – 22) unde sunt fel și fel de liste – veți vedea – nu se află niciun indiciu privind inițiatorul acestei formule care a permis, practic, radiografierea creației muzicale românești în anul de grație 1949, și mai cu seamă a atitudinii politice a compozitorilor români reflectată în operele lor! Cum am spus, documentele nu sunt nici datate, nici semnate. Inițiatorul, cel care a cerut, cel care a dat ordinul pentru întocmirea lor, a rămas în umbră, cunoscut doar de un aparatnic fidel. Unul – sau mai mulți! Această procedură, a ”listelor”, a permis stabilirea (cu o precizie surprinzătoare) a muzicienilor români care și-au pus condeiul în slujba imperativelor politice ale zilei, scriind ode, cantate, marșuri, imnuri cu mesaj proletcultist sau care susțineau cultul personalității lui Stalin – și nu numai. Această procedură, a ”listelor”, a permis cunoașterea acelor compozitori care făcuseră ”compromisul”, care se lăsaseră duși de ”val”, care trecuseră, ”cu arme și bagaje”, de partea liderilor comuniști aflați la guvernare, sprijinind politica și dogmele promovate de ei. Această procedură a listelor a fost testul adeziunii muzicienilor români la politica Partidului Comunist Român!
ODE ȘI CANTATE
Să citim primul document din suita ”listelor” aflate în Dosarul de arhivă mai sus menționat. Este cea mai cuprinzătoare și cea mai relevantă privind scopul ei subtil: decelarea atitudinii compozitorilor față de regimul politic aflat la guvernare, regimul comunist. Are 22 de pagini, pe coli A4 și se intitulează așa: ”Lista compozițiunilor recente, declarate, ale membrilor Societății Compozitorilor Români”. (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 434/1949) Menționarea în titlu a numelui Societății Compozitorilor, este pentru noi singurul indiciu că aceste ”liste” s-au făcut în timpul când această structură a breslei compozitorilor mai exista, deci înainte de Conferința pe țară a Compozitorilor care a avut loc în octombrie 1949 și care, prin noul Statut adoptat a adus desființarea – de jure și de facto – a Societății. În mod sigur, aceste ”liste” nu s-au făcut la îndemnul celor din vechea ”gardă” care, oficial, se mai aflau încă în fruntea Societății, precum compozitorii Mihail Jora, Mihail Andricu și alții.
CINE ERA INIȚIATORUL?
Se știe că după plecarea definitivă din România a lui George Enescu, în septembrie 1946, Mihail Jora, trecuse, la rugămintea lui George Enescu, la conducerea Societății. El preluase, însă, nu funcția de președinte pe care o avusese marele muzician ci pe aceea de vice-președinte. Cu modestia și bunul simț care-l caracterizau, Mihail Jora nu s-ar fi așezat niciodată pe scaunul de președinte al Societății pe care-l ocupase George Enescu! Deci, oficial, era vice-președinte, deși, neoficial, întreaga breaslă îl considera ca fiind, el, președintele Societății. Dar acum, prezența sa în staff-ul Societății era o chestiune mai mult formală, întrucât marele compozitor și marele om care era Mihail Jora, nu se mai implica în treburile concrete ale Societății, unde politicul și ideologia pătrundeau prin intermediul celor care trecuseră deja, cu ”arme și bagaje”, de partea regimului comunist. Participarea sa la ședințele periodice ale Comitetului Societății, mai cu seamă în anii 1948 și 1949, era sporadică și aproape formală. Procesele verbale ale unor ședințe, găsite de noi în câteva dosare de arhivă din Fondul Uniunii Compozitorilor, menționau doar prezența lui Mihail Jora, ca, de altfel, și a altor membrii din staff-ul Societății. Intervențiile lui Mihail Jora în cadrul acestor ședințe sunt aproape inexistente, sau cu totul nesemnificative. De aici deducem că ori Mihail Jora nu lua cuvântul, nu se implica, ori autorul Procesului verbal al ședinței nu-l menționa, știut fiind că în acei ani, Mihail Jora era într-un proces subtil de marginalizare, instrumentat de liderii comuniști aflați la guvernare și aplicat prin intermediul politrucilor aflați și în breasla compozitorilor români. Un proces de marginalizare, determinat de pozițiile exprimate de Mihail Jora, deschis, cu curaj, față de anumite evenimente politice care aveau loc în România postbelică.
UN ANONIM
De altfel, foarte curând, în cadrul Conferinței Compozitorilor din octombrie 1949, și mai apoi, mult mai apăsat, mult mai agresiv, în cadrul Plenarelor Uniunii Compozitorilor, Mihail Jora și creația sa aveau să fie puse ”la zid” de către Matei Socor, cel care visa la funcția de președinte al breslei compozitorilor români, funcție pe care avea s-o și obțină în urma Conferinței din octombrie 1949. Așa stând lucrurile, este limpede că nu Mihail Jora era inițiatorul numeroaselor ”liste” făcute de aparatnicii Societății pentru a cunoaște, pentru a investiga ”starea breslei” – prin ceea ce avea ea mai palpabil: lucrările recente. Numai cele recente! Adică cele elaborate în anii de după ”cotitura” istorică de la 23 august 1944. Cu siguranță ”inițiatorul” era cineva care, deși nu avea o funcție oficială, în fruntea Societății, se comporta ca și cum ar fi avut-o. El acționa pe toate căile – la lumina zilei, dar și din umbră – acțiunile lui, de evaluare a breslei fiind făcute sub pulpana anonimatului. Așa se explică faptul că ”listele” găsite de noi în Dosarul de arhivă sus menționat sunt nesemnate și nedatate.
Să ne aplecăm, deci, asupra acestor liste. Deocamdată vom afla cum era trecut testul de adeziune de către cei ce intraseră sub lupa aparatnicilor de la Societatea Compozitorilor din România. Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: MUZICIENII ROMÂNI SUB LUPĂ (1949). Testul adeziunii: ode și cantate. (2)
