ATÂT DE EXIGENT CU ALȚII
Absența numelui lui George Enescu de pe ”lista olografă secretă” – pe care v-am prezentat-o în episoadele anterioare ale mini serialului nostru intitulat: MUZICIENII ROMÂNI SUB LUPĂ (1949) Olografa secretă, 1, 2, 3) ne-a atras atenția imediat. Atât de exigent, – am spune, necruțător – față de alți compozitori români care, în anul de grație 1949, nu-și exprimaseră simpatia și nici adeziunea față de politica ”partidului” (nu scriseseră ode, cantate, imnuri și marșuri cu mesaj proletcultist sau de susținere a cultului personalității lui Stalin, nu făcuseră ”pactul cu diavolul”) autorul anonim al acestei ”olografe secrete” evita să adauge numele lui George Enescu pe Lista sa. (cf. ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 434/1949, pp. 153 – 155). De ce?
CRITERIILE LUI – N-AU FUNCȚIONAT
Citind cu atenție olografa secretă a autorului anonim, observăm că numele marelui muzician român nu se află inclus în niciuna dintre ”coloanele” sentențioase de pe lista sa. De ce? Potrivit ”criteriilor” cu care opera în acțiunea sa de ”curățire” a breslei compozitorilor români – ”criterii” transcrise, negru pe alb, pe ”lista” olografă pe care v-am prezentat-o – George Enescu se înscria, fără greș, în ”catalogul” acestor…criterii, putând fi plasat pe una dintre ultimele coloane ale acestei liste – aceea care preciza: ”de scos”. Din punctul de vedere al autorului acestei ”liste negre”, George Enescu, putea fi definit drept un ”transfug!” – termen aplicat în epocă tuturor celor care plecaseră din România, preferând viața grea a exilului pentru a-și salva verticalitatea și libertatea de gândire. Iar George Enescu era unul dintre aceștia. Dar, autorul ”olografei secrete” nu include în lista sa incriminantă numele marelui muzician român. Criteriile lui n-au funcționat. Nu le-a aplicat? De ce? Își călca pe ”suflet”? Hm., hm., hm.,
PRIMISE OARECE ”INDICĂȚII”?
Avea oarece dileme? Sau primise oarece ”indicății”? De la cine? De la Guvern? Sau de la ”partid”? Nu știm. Și, aproape nici nu contează, întrucât, documentul din Dosarul cercetat de noi, acea sinistră Listă olografă secretă, ne confirmă că și pentru un politruc ”scrofulos la datorie”, marele muzician român a constituit o excepție! Care vor fi fost motivele care vor fi stat la baza acestei…. excepții? Cum îl percepeau culturnicii și politrucii comuniști pe George Enescu? Aparatnicii – cu epoleți, sau fără? Sau, liderii comuniști staliniști aflați la guvernarea Românei? Ce era pentru EI George Enescu astfel încât marele muzician fusese tratat diferit de restul confraților săi, nefiind inclus în niciuna dintre coloanele incriminante ale acelei olografe anonime și secrete? De ce criteriile aparatnicului (cu epoleți sau fără) n-au funcționat?
CINE ERA – PENTRU EI – GEORGE ENESCU?
Cine era pentru EI George Enescu? Un prim răspuns îl putem găsi dacă luăm în seamă comportamentul oficialilor de la București față de muzicianul român atunci când Maestrul se mai afla în România, când, culturnicii, politrucii și liderii staliniști aflați la guvernare, îl mai aveau – încă – în ograda lor. Ocazia a fost primul turneu al lui George Enescu în America după încheierea celui de al doilea război mondial. Ei – guvernanții – au acordat muzicianului viza de plecare într-o vreme când granițele erau aproape închise! Ei – l-au condus la gară – cu flori, bezele și batiste fluturate! Ei – i-au asigurat vagonul special până la Constanța, și de acolo, transportul cu primul vas comercial ce traversa Oceanul – după război. Și, nota bene! Nu era un vas oarecare, ci un vas la bordul căruia se aflau ofițeri și marinari români, inclusiv diplomați români, trimiși în ”State” cu misiunea expresă de a restabili relațiile de colaborare cu America! Nu era oare limpede că pentru liderii politici de la București, George Enescu era – NU MUZICIANUL ci… MESAGERUL? Să citim!
CU BEZELE ȘI FLORI
În septembrie 1946, George Enescu pleca într-un turneu oficial în Statele Unite cu scopul, ”declarat”, de a strânge fonduri pentru copiii din zonele distruse de secetă și război din Moldova. Iar acest turneu – așa cum avea să declare mai târziu fostul premier de atunci, Dr. Petru Groza – fusese aprobat și finanțat chiar de către guvernul României! De altfel, caracterul oficial al vizitei, implicarea autorităților comuniste de la București, erau evidente încă de la plecare. Pentru drumul București – Constanța, lui George Enescu și suitei sale i se pusese la dispoziție un vagon special, ”din ordinul Președinției Consiliului de Miniștri” și ”prin grija specială” a unor lideri de prim rang ai momentului: Emil Bodnăraș, Gheorghe Gheorghiu Dej și Teohari Georgescu – ultimii doi fiind miniștri plini în Cabinetul dr. Petru Groza, instalat la putere (cu implicarea Moscovei) la 6 martie 1945. În București, pe peronul Gării de Nord, George Enescu fusese salutat de înalți reprezentanți ai vieții politice, culturale și mondene. Soția ministrului de Interne, ”doamna Teohari Georgescu”, a oferit prințesei Maria Cantacuzino-Enescu (soția muzicianului) ”un buchet de flori”. Se mai aflau pe peron, Irina Procopiu, doamnă de onoare la Palatul Regal, doamna Alice Magheru, doamna și domnul Ion Pas, directorul Teatrului Național, membrii orchestrei Filarmonice din București și ai orchestrei Radio, alți muzicieni, precum compozitorii Paul Constantinescu, Constantin Derussi, violonistul Vasile Filip, artista lirică Arta Florescu, dar și Constantin (Bâzu) Cantacuzino, fiul (din prima căsătorie) al prințesei Maria Cantacuzino-Enescu. (vezi: George Enescu, Interviuri din presa românească (1898 – 1946) Ediția a II-a, prefațată, îngrijită și adnotată de Laura Manolache, Editura Muzicală, București 2005, p. 42) Toate acestea arătau că pentru oficialii comuniști de la București, turneul muzicianului român în America nu era un turneu oarecare, ci unul care avea un scop bine determinat. Că – în strategia lor politică – muzicianul român avea un rol. O misiune – fie ea și sub paravan muzical! Că pentru EI – George Enescu era NU MUZICIANUL – CI MESAGERUL! Dar…”muzicianul” avea să limpezească lucrurile – din start! Încă de la plecare!
DORINȚA MUZICIANULUI
În tren, până la Constanța, George Enescu fusese însoțit de un delegat al Președinției Consiliului de Miniștri, dl. Ștefan Virgil, de Romeo Drăghici, avocatul și secretarul său personal și de numeroși ziariști. La Constanța, pe chei, fusese primit de către o delegație a ARLUS, de reprezentanți ai Sindicatului Ziariștilor din Dobrogea și de o delegație a Sindicatului Marinarilor (ibidem, George Enescu, Interviuri, p. 422). Afabil, bucuros că se întâlnea din nou cu America (după o pauză de opt ani, impusă de restricțiile războiului), cu publicul și muzicienii americani, cu orchestrele de înaltă clasă americane, George Enescu a dat interviuri ziariștilor care-l însoțeau, explicând motivele turneului său și speranțele sale de mai bine: ”Doresc ca țara să fie înarmată cu răbdare, pentru ca să învingă urmările războiului trecut și situația dificilă cauzată de secetă”. (subl. ns.) El spera ca România să depășească situația economică gravă provocată de război și de seceta din anii 1945 – 1946. ”Să nădăjduim cu toții – spunea marele muzician, folosind o zicere din Biblie, devenită aproape o butadă populară – ca cele șapte vaci slabe să piară iar în locul lor să vină cele grase, pentru ca refacerea țării să se poată-nfăptui cât mai repede”.
NU MĂ DUC SĂ FAC POLITICĂ
Marele muzician, preciza, astfel, din start că se ducea în America în calitate de muzician și nu de mesager politic. ”În America – spunea el foarte apăsat – nu mă duc să fac politică, ci cu slabele mele forțe voi căuta să-mi îndeplinesc misiunea de sol al artei românești”. (subl. ns.) Încrezător în forța artei sale, el spera să trezească emoție și compasiune pentru țara sa aflată în suferință. ”Cu muzica mea – spunea el – voi încerca să fac să plângă și pietrele și să îmblânzesc sufletele”. (subl. ns.) George Enescu era sigur că așa va fi, deoarece întotdeauna America îl primise cu prietenie și respect. ”De altfel, preciza marele muzician – America m-a primit întotdeauna prietenește. Când sunt acolo, am impresia că mă aflu la mine acasă” (ibidem, George Enescu, Interviuri, p. 422).
UN PIAN PE VAPOR
Sentimentul acesta – că se afla acasă – îl va fi avut marele muzician imediat după ce se instalase la bordul vasului Ardealul. Căci ”echipajul” știa că la bord se afla un muzician. Și, astfel, de unde, de ne-unde, în pofida sărăciei de după război, a fost găsit un pian! Iar acel pian a fost adus la bord! Nu știm ce marcă va fi avut acel pian întrucât numele ei n-a fost cosemnat nicăieri în sursele deschise la care am avut acces. Nu știm dacă marele muzician român va fi fost mulțumit de el! Dar, oricum, era un pian, un pian la care Maestrul să lucreze, să facă ceea ce-i plăcea lui mai mult și mai mult: să compună, să fie ”în apele sale” – deși plutea pe apele Oceanului Atlantic! La fel se vor fi simțit și companionii săi, mica sa suită – compusă din soția sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, Corneliu Bedițeanu (impresarul său) și soția acestuia, de ”Madam Ella”, (menajera familiei) și cățelușa ”Muți”, ”Mutzerli” cum o alinta Maestrul, care se îmbarcaseră (tot pe cheltuiala statului român) pe vasul ”Ardealul”. Salonul de muzică, înzestrat cu un pian – indiferent de marca pe care o va fi avut – era un gest suprem de curtoazie pe care echipajul vasului Ardealul o manifesta față de marele muzician român.
SERI CU MUZICĂ
Cu siguranță, pe vasul ”Ardealul” vor fi avut loc numeroase ”seri cu muzică” iar companionii lui George Enescu vor fi fost fericiți că aveau prilejul să fie atât de aproape – și atât de multe zile și nopți – în preajma marelui muzician român. Era un voiaj lung, de treizeci de zile. George Enescu se îmbarcase pe vasul Ardealul și traversa Oceanul, asumându-și durata voiajului și inconvenientele unui drum pe ape. O mai făcuse și altădată cu prilejul numeroaselor sale turnee în America din perioada interbelică, împins de fobia zborului cu avionul! Ba, ajunsese să spună, cu franchețe, că pe Mare domnia sa se simțea foarte bine, că avea mai multă liniște și timp pentru activitatea sa creatoare. Părea foarte mulțumit că nu era asaltat de jurnaliști, de amatori de autografe și că putea călători ca oricare alt pasager, aproape incognito. Era în firea sa!
COMPANIONII SĂI
Acum, George Enescu nu mai putea fi un pasager incognito! Dimpotrivă! Companionii săi (unii cu epoleți, alții fără) știau cine se îmbarcase la bordul vasului Ardealul. Era, ca să spunem așa, în firea lor să știe. Era, în ”fișa postului”! Căci ei erau trimișii Guvernului de la București. Diplomați cu sarcini grele în rucsakul ce-l purtau în spate, întrucât erau trimișii unui guvern de factură comunistă, un guvern impus de Moscova, un guvern intrat – cu Țara sa, cu TOT – sub pulpana Moscovei, în sfera de influență a acesteia. Iar acest fapt era cunoscut în Cancelariile diplomatice americane. Companionii lui George Enescu erau viitorii membri ai Legației României la Washington, aceasta fiind prima echipă de diplomați români trimisă în capitala americană după încheierea celui de al doilea război mondial. Sarcina ei era reașezarea relațiilor dintre cele două țări pe bazele firești ale colaborării și respectului reciproc. Grea misie! Iată de ce, serile cu muzică prilejuite de prezența lui George Enescu la bordul vasului Ardealul vor fi fost pentru ei seri unice, irepetabile. Și, poate că, sub vraja MAESTRULUI, uitaseră de politică, de imperativele și subtilitățile misiunii lor care începea chiar din clipa când puneau piciorul pe pământ american! Dar, pentru George Enescu – imperativele prezenței sale pe pământ american – au fost altele. Au fost cele izvorâte din imperativele artei sale, din imperativele muzicii! Ale MUZICII – NU ale POLITICII – așa cum plănuiseră liderii politici staliniști de a București – inițiatorii și finanțatorii acestui turneu. Căci primul voiaj american postbelic al marelui muzician român a purtat amprenta voinței sale, a artei sale – și nu a inițiatorilor și finanțatorilor lui: liderii politici comuniști de la București.
Despre desfășurarea acestui prim turneu al muzicianului român în America, un voiaj aflat sub forța artei sale, un voiaj aflat sub vrerea sa – și nu a liderilor politici de la București, citiți episodul următor al acestui mini serial intitulat: MUZICIENII ROMÂNI – SUB LUPĂ (1949). Olografa secretă. George Enescu – excepția? (2) Citiți!
