În America – în primul său turneu de după război – George Enescu s-a bucurat de primirea unui public entuziast, de atenția criticilor muzicali dar și a elitelor politice, culturale și mondene americane. Concerte de succes, recepții în locațiile cele mai scumpe, cronici muzicale în ziare de mare tiraj, sub semnături prestigioase, reportaje, încă de la primele sale clipe pe pământ american. În spațiul american postbelic, George Enescu a fost perceput ca MESAGER AL ROMÂNIEI – și NU al Guvernului comunist de la București. (vezi și: Dumitru Vitcu, George Enescu, în spațiul artistic american, Editura Omnia, Iași, 1994, pp. 378 – 387).
FLORI, BEZELE ȘI BATISTE FLUTURATE
Turneul din American fusese facilitat de implicarea oficialilor de la București. Ei asiguraseră toate condițiile pentru ca să se vadă că acest turneu se făcea cu știrea și sprijinul lor: acordarea vizei de plecare, vagonul special până la Constanța, voiajul la bordul vasului ”Ardealul”, în prima sa cursă peste ocean după al doilea război mondial – mă rog, tot ”tacâmul” logistic! Și tot oficialilor comuniști li se datora și acea manifestație de simpatie de pe peronul Gării de Nord, unde, Maestrul fusese condus de înalți demnitari și reprezentanți ai elitelor intelectuale românești. Florile, bezelele și batistele fluturate – toate amănuntele ”de culoare”, fuseseră gândite dinainte, bob cu bob. Și toate acestea, pentru a da opiniei publice românești – și nu numai, căci presa străină își avea aici reprezentanții săi- impresia că marele muzician român pleca în America datorită voinței oficialilor comuniști aflați la putere. Desigur, George Enescu nu era un trimis oficial, nu avea o misiune, însă – doar prin prezența sa fizică și prin prestigiul său artistic ar fi putut să fie mai mult decât o cohortă de diplomați și o duzină de întâlniri face-to-face! Acesta va fi fost raționamentul secret. Niciunul dintre cei implicați în asigurarea logisticii acestui turneu n-a făcut o declarație explicită în acest sens. Dar se subînțelegea că sprijinul acordat lui George Enescu pentru turneul în America, fusese acordat nu pentru ”ochii săi frumoși”, ci pentru că ”organizatorii” avuseseră un scop. Iar acest scop nu era greu de aflat. El putea fi citit în faptul că muzicianul român pleca în America cu vasul ”Ardealul” – în prima sa cursă transoceanică de după război – și împreună cu prima echipă de diplomați români trimiși în America după al doilea război mondial.
MAESTRUL DESCIFREAZĂ ”JOCUL”
Dar, George Enescu înțelesese subtilitățile ”jocului” înalților oficiali comuniști și a limpezit lucrurile încă de la începutul călătoriei. În trenul care-l ducea de la București la Constanța el a declarat unui jurnalist: În America, nu mă duc să fac politică, ci, cu slabele mele forțe voi căuta să-mi îndeplinesc misiunea de sol al artei românești”. (subl. ns.) (Cf. George Enescu, Interviuri din presa românească (1898-1946), Ediția a II-a, prefațată, îngrijită și adnotată de Laura Manolache, Editura Muzicală, București, 2003, p. 422). Așa dar, marele muzician simplifica de la început lucrurile: misiunea sa în America era aceea de ”sol al artei românești”. Prin urmare, cine avea urechi de auzit…să audă! Cu siguranță spusele sale vor fi fost auzite – repede – căci chiar și într-un tren existau urechi puse să audă. Cu atât mai mult cu cât acel tren, avea un vagon special, rezervat unui pasager foarte special – marele muzician român, George Enescu. Iar acel pasager foarte special se afla în fața unui eveniment și – el – foarte special: primul său turneu în America după al doilea război mondial!
IMPLICAREA LUI MENUHIN
Și mai explicite – privind misiunea sa în turneul din America, aveau să fie declarațiile lui George Enescu privind implicarea lui Yehudi Menuhin, cel mai iubit și statornic discipol al său. ”Plec în America – declara el în aceeași zi, când se afla în trenul București-Constanța – invitat de elevul meu Yehudi Menuhin și de către prietenii mei din Statele Unite” (ibidem, George Enescu, Interviuri, loc. cit. p. 422). Pe ”surse” se spunea că această invitație fusese făcută de Yehudi Menuhin, cu ocazia turneului său de la București, din mai 1946. Și tot pe ”surse” se spunea că Yehudi Menuhin se implicase în facilitarea contractelor și programelor de concerte enesciene pe pământ american, cu speranța că, astfel, va crea Maestrului său condițiile pentru un lung, foarte lung, sejur în America și că-l va feri de ororile regimului comunist de la București. Poate că această variantă, a unui lung turneu în America, să fi fost discutată la București, în mai 1946. Sau, poate, aceasta va fi fost doar o intenție a discipolului american. Oricum, despre o asemenea discuție în cadru intim, cu ocazia vizitei lui Yehudi Menuhin la București, în mai 1946, prințesa Maria Cantacuzino – Enescu nu povestește nimic în Memoriile sale. (vezi pe larg: Maria Cantacuzino – Enescu, Umbre și lumini. Memoriile unei prințese moldave, Ediția a II-a, revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005). Nici Yehudi Menuhin nu relatează nimic în paginile consacrate în Memoriile sale turneului de la București din mai 1946. ( vezi, Yehudi Menuhin, Călătorie neterminată, traducere de Adina M. Arsenescu, Editura Muzicală, București 1980, p.178).
MAESTRUL NU MERGEA ”ÎN ORB”
Să precizăm că în septembrie 1946, când pleca în America, George Enescu era la curent cu tot programul său din turneul american. El era la curent cu situația contractelor și a negocierilor în curs. Nu mergea ”în orb” – cum ar fi crezut cei dornici de speculații și bârfe! O și spunea: ”Am contract, deocamdată, pentru patru-cinci luni – declara George Enescu înainte de îmbarcarea sa pe vasul ”Ardealul” – și sunt în curs tratative pentru a rămâne aproape un an”. (subl. ns.) (ibidem, George Enescu, Interviuri, p. 430). Desigur, aceste contracte puteau fi urmate de altele, deschizând astfel posibilitatea unui lung sejur, necondiționat de timp, pentru marele muzician român. Totul s-a oprit însă la prima etapă și turneul american al marelui muzician român s-a încheiat în primăvara anului 1947! Iar la sfârșitul turneului american muzicianul român s-a întors în Europa. Nu în România – ci în Franța!
DIN NOU ÎN FRANȚA
El s-a oprit în Franța, care devenise – și așa avea să rămână – a doua sa patrie! S-a oprit la Paris. Parisul tinereții și al afirmării sale artistice ca muzician complex: violonist, dirijor și compozitor. Parisul unde – cum declara mereu – se simțea ca acasă! De fapt, era a doua sa casă la propriu, întrucât avea o vilă în afara Parisului și un apartament într-o zonă centrală a marii metropole franceze. Și mulți, foarte mulți prieteni și admiratori. Și a rămas la Paris. Pentru totdeauna. Până la sfârșitul vieții! Aici, la Paris, s-a consumat exilul său. Nu american, cum ar fi putut să fie în urma turneului din America și al implicării directe a discipolului său, Yehudi Menuhin, ci la Paris, în Franța, ca urmare a deciziei sale și a prințesei Maria Cantacuzino-Enescu, soția sa. Asumarea exilului parizian, la o vârstă nu tocmai tânără, era încă o lecție de demnitate pe care o dădea marele muzician român. Acest gest definitoriu pentru destinul său ulterior nu fusese urmat de niciun fel de declarații belicoase la adresa guvernanților comuniști români, George Enescu și soția sa, prințesa Maria Cantacuzino, menținându-se într-o ipostază politicoasă, elegantă, exprimată în scrisorile trimise guvernanților români, în speță premierului Dr. Petru Groza. Să precizăm că în 1947, George Enescu și soția sa, Prințesa Maria Cantacuzino-Enescu au luat decizia de a încredința statului român unele dintre proprietățile lor imobiliare din București și Sinaia. Indicând statutul de funcționare al acestor proprietăți, Enescu și soția sa, Maruca, avuseseră grijă să menționeze dorința lor de a-și păstra dreptul de folosință în cazul unei posibile reveniri în România. Astfel, ei lăsaseră impresia că o revenire a lor în țară era, oricând, posibilă. Atât și nimic mai mult. Autoritățile comuniste de la București, au luat ”în brațe” această posibilitate, atât de voalat sugerată de către marele muzician și, pe baza ei, și-au alcătuit strategia care avea un singur scop: acela de a-l determina pe George Enescu să se întoarcă în România, ”acasă”, acolo unde – spuneau autorii epistolelor de la București – era locul său, lângă și cu poporul său al cărui ”alean” și ”dor” știuse să-l cânte atât de înălțător… bla., bla., bla..,
FĂRĂ TEMENELE
În anii care au urmat, marele muzician român a respins cu eleganță și înțelepciune toate temenelele și ”avansurile” pe care puterea comunistă de la București i le făcuse în repetate rânduri pentru a reveni acasă. La rândul lor, lideri comuniști români, aflați la vârful puterii, în special premierul Petru Groza, mențineau, prin scrisori și telegrame, o linie de comunicare cu marele muzician român, mimând interesul, respectul și, mai ales, grija, față de muzicianul român, încolțit, în ultima parte a vieții, de numeroase probleme de sănătate, inclusiv pecuniare. În secret, însă, Serviciile secrete din România, organizaseră o veritabilă rețea de urmărire și influențare a marelui muzician român pentru a-l determina să se întoarcă ”acasă”, în România. Cei mai apropiați prieteni și colaboratori, ”oamenii săi de casă” cărora le acorda prietenia, prețuirea și încrederea, au devenit informatorii Serviciilor secrete românești, uneltele acestora. (vezi pe larg, Ladislau Csendes, George Enescu – un exil supravegheat? , Editura Casa Radio, București, 2011)
NECLINTIT – ÎN FAȚA PROMISIUNILOR MINCINOASE
Toate acestea făceau parte din strategia ascunsă a liderilor de la București de a atrage, pe orbita regimului comunist din România, elitele intelectuale, fie din țară fie din străinătate! Diaspora – era unul dintre punctele aflate pe masa guvernanților comuniști de la București. Acolo, în diaspora se aflau multe dintre ”perlele” coroanei pe care guvernanții de la București visau să și-o așeze pe capetele lor ”pătrate”. Nimic nu era de prisos, imoral sau interzis, pentru aducerea lor ”acasă”, în România. Iar George Enescu era, alături de alți mari intelectuali români, scriitori, muzicieni, oameni de știință, diplomați, una dintre aceste ”perle”. În această strategie George Enescu era un obiectiv important, de neocolit și pentru aplicarea ei aveau să fie puse în mișcare multe ”rotițe” din sistemul politic comunist. (vezi pe larg, Ioana Voicu Arnăuțoiu, Muzicieni români – biografii ascunse în arhivele securității, George Enescu (1881-1955). Noi documente despre exil, Vol. I, Editura Universității București, 2011). Ele s-au lovit de fermitatea marelui muzician român care – asumându-și rigorile și consecințele exilului, la o vârstă avansată, cu o sănătate aflată pe o curbă descendentă – le-a respins tăcut și elegant. Nu voia, în ”ruptul capului” să facă ”pactul cu diavolul”. Era în filozofia sa de viață. Nu făcuse ”pactul cu diavolul” în timpul dictaturii antonesciene, refuzând turnee în Germania și Austria, turnee bănoase și memorabile pentru prestigiul și experiența sa artistică. Nu făcuse ”pactul cu diavolul” cu autoritățile comuniste, răspunsul său, concret, fiind asumarea exilului încă în septembrie 1946, la puțin timp după instalarea la guvernare (martie 1945) a guvernului majoritar comunist condus de dr. Petru Groza. Nu era dispus să facă ”pactul cu diavolul” nici acum, când se afla pe curba descendentă a vieții sale prodigioase și unice! Ce a urmat? Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: MUZICIENII ROMÂNI – SUB LUPĂ. 1949. Olografa secretă. George Enescu – excepția? (3)
