Dar ”listele” privind activitatea și viața compozitorilor români nu s-au încheiat odată cu cele privind autorii de ode, imnuri și cantate sau ”muzică cultă”. Tot atât de importanți erau pentru culturnicii și politrucii de la Societatea Compozitorilor din România, textierii, adică, autorii versurilor odelor, imnurilor și cantatelor. Și despre ei, politrucii din breasla muzicienilor români trebuiau să afle TOTUL, deoarece și ei slujeau – prin activitatea lor – politica partidului în domeniul creației muzicale românești. Astfel, aparatnicii de la Societatea Compozitorilor din România, au pus sub lupă și… textierii.
PURTĂTORII DE STEAG
Textierii – așa li se spunea, ca și cum ai zice cizmarii, croitorii, măcelarii, etc., etc., ca și cum ei erau parte a unei ocupații specifice, o ocupație devenită, prin efectuarea ei diurnă și prin importanța ei, o profesie. Și – veți vedea – ei, textierii erau…profesioniști! În mașinăria propagandei comuniste, calată pe ideile proletcultismului și pro sovietismului, textierii, constituiau un segment aparte, de maximă importanță. Ei erau – prin textele pe care le elaborau – versuri cu rimă, sau fără – purtătorii de mesaj. Ei erau, precum sunt pe front, într-o luptă – purtătorii de steag. Căci textul era precum steagul sub culorile căruia se afla acel soldat trimis de comandanți să strige: ”Înainte, spre victorie”! Și astfel, să dea impuls ”trupei”, să-i dea forța (și inconștiența) de a țâșni din tranșee și de a înfrunta moartea, cu gândul secret că va scăpa de ea! Pe front, îndemnul soldatului purtător de steag era pentru înfrângerea unui dușman. Și aici, în cazul textierilor, era tot așa. Tot pentru înfrângerea unui dușman! Dar lupta se dădea pentru înfrângerea unui dușman – nu militar – ci politic. Iar acel dușman avea un nume: rămășițele societății burghezo-moșierești, bla., bla., bla., Lupta se dădea aici nu pentru cucerirea unui teritoriu – ci pentru ceva mult mai amplu, mult mai complex și mult mai nobil: pentru construirea unei noi societăți, societatea socialistă, bla., bla, bla, Ca și pe front, când chemau la victorie pentru cucerirea unui obiectiv militar, și aici, ”purtătorii de steag” – textierii, foloseau îndemnuri, cuvinte de îmbărbătare precum: ”Înainte”, ”Hai la lupta cea mare”, ”Venim să zidim”, ”Pornim în zorii lumi noui” (sic!), ”Popor – ține frânele”, ”Muncitor – ridică fruntea”, etc., etc., Și aici, îndemnul lor – al textierilor – avea același scop: să convingă ”trupa” – adică clasa muncitoare – să țâșnească din tranșee, – tranșeele trecutului, tranșeele sărăciei, tranșeele umilințelor, tranșeele rămășițelor burghezo-moșierimii, etc. etc., pentru a construi o societate nouă, mai bună și mai dreaptă (????) o societate a celor mulți, bla., bla., bla.,
MUNIȚIA LOR? CUVINTELE!
Și dacă pe front – pe frontul unde se înfruntau forțe militare – tancuri, mitraliere, tunuri – și erau folosite gloanțe, obuze, mine, etc., etc., și aici, pe acest front – pe frontul propagandei – comandanții și soldații subordonați lor, aveau…muniție. Muniția lor! Iar muniția lor era produsă nu în fabrici și uzine, ci în laboratoare, în laboratoarele de creație (????) pripășite prin birourile vreunei redacții sau în cine știe ce sediu obscur. În laboratoarele propagandei de partid! De acolo, din aceste ”laboratoare” țâșneau cuvintele. Și nu orice fel de cuvinte. Ci cuvinte care chemau, care îndemnau! Astfel, era musai să știi ce fel de cuvinte aruncau textierii în urechea celor mulți, în urechea maselor muncitoare! Desigur, era importantă și muzica. Dacă era duioasă, ritmică, sau…mobilizatoare – cum precizaseră câțiva compozitori, dornici să indice exact modul cum trebuia să fie interpretată lucrarea pe care o scriseseră cu un scop bine definit, acela de a fi…mobilizatoare, bla., bla., bla., Dar cuvintele care însoțeau muzica aveau un rol infinit mai mare! Căci cuvintele – lucrau!
IAR CUVINTELE LUCRAU
Se știa că vorbele aveau efect mare. Mai mare decât sunetul! Sunetul – ajungea la ureche și, prin ea, în suflet. Rămânea acolo sau putea să zboare, ca fulgul, așa cum venise. Dar vorbele, eh, vorbele ajungeau la minte! Iar mintea, firar să fie, le primea, nu le lăsa să zboare. Le păstra pentru ea. Și le ducea într-un loc ferit – în memorie! Iar ele, vorbele, cuvintele, dacă erau primite, nu stăteau de geaba. Lucrau. Încet, încet. Se adunau în stive și se așezau precum cărămizile în zidul unei case. Și astfel, se clădea ”casa”! ”Casa” unde sălășluiau, dansau în voie cuvintele, cuvintele frumoase, de slavă, de mulțumire, de admirație, de fericire, de îmbărbătare – care constituiau acel eșafodaj pe care trebuia clădită imaginea noii societăți, societatea socialistă! Erau cuvinte care îndemnau la luptă, așa cum îndemnau cuvintele soldatului purtător de steag! Erau cuvinte ce chemau ”trupa” să țâșnească din tranșee, să obțină victoria și să mai cucerească un teritoriu – un sat, un oraș, o pădure, un câmp, un drum prăfuit, etc., etc. Deci, pentru culturnicii și politrucii din breasla muzicienilor români textierii erau precum soldatul purtător de steag! Versurile lor erau precum era ”îndemnul” soldatului: ”Înainte, spre victorie”! Cine erau ei? Acești soldați purtători de mesaj nu trebuiau să rămână anonimi, niște iluștri necunoscuți. Dimpotrivă! Ei trebuiau cunoscuți! Puși sub lupă. Și astfel, aparatnicul anonim a fost pus să mai facă o LISTĂ. Lista cu numele textierilor, a celor care, precum ”soldatul purtător de steag”, erau soldații purtători de mesaj ai ”partidului”. Am citit-o și noi într-un Dosar de arhivă din Fondul Uniunii Compozitorilor, aflat în custodia ANIC: Dosarul 434/1949, p. 118. Și din ea am aflat mai mult decât niște NUME– nume intrate – azi – sub colbul uitării! Citiți!
DILETANȚII
Pus în fața unei noi solicitări, aparatnicul anonim a continuat să lucreze cu aceeași osârdie. Și de data aceasta constatăm că a fost ”scrofulos la datorie” – cum ar fi spus nenea Iancu, dacă ar fi avut prilejul să citească listele întocmite de el, numeroasele Liste, consacrate cunoașterii amănunțite a breslei muzicienilor români. Din datele consemnate se putea constata că între cei care alcătuiau texte pentru cântecele cu mesaj – ode, imnuri și cantate – erau deosebiri. Unii erau amatori, scriau versurile dintr-un imbold personal, poate emoțional. O făceau, cum se spune de amorul artei. De plăcere. Erau niște…diletanți! Scriind nu numai muzica ci și versurile vor fi fost, probabil, mai siguri pe mesajul pe care voiau să-l transmită. Sau, cine știe va fi fost la mijloc și un motiv pecuniar? Căci și pentru versuri se dădeau bani! Și, încă, bani buni, sume consistente, întrucât erau catalogate ca fiind creații artistice! Paradoxul – ca să-i spunem blând – acestei situații este că cei care scriau și versurile pentru compozițiile lor muzicale nu erau niște sărăntoci, niște flămânzi, niște ”neica nimeni”! Ci muzicieni celebri, bine cotați în epocă! Vedete! Erau – cum se spune – compozitori de succes. Muzica lor era cântată în spectacole de music-hall, în concerte publice sau difuzată în emisiuni speciale la Radiodifuziunea publică! Și pentru asta, primeau, la greu, ”drepturi de autor”. Adică bani! Iată câțiva dintre cei menționați în Lista aparatnicului anonim, ca fiind și autori ai versurilor compozițiilor lor: Ion Vasilescu, Elly Roman, Nina Cassian-Ștefănescu, Emanuel Ionescu, Aurel Maximilian, George Sbârcea, Niculae Kirculescu. Erau însă și unii care băteau la porțile celebrității precum Liliana Delescu, Petre Andreescu, George Istrate, G. Boldeanu, etc. Să reținem că printre ”greii” din breasla muzicienilor români care compuneau texte cu mesaj pentru compozițiile lor erau și scriitori, la fel de ”grei” în epocă. Astfel, pe Lista consacrată textierilor găsim și numele unor poetese celebre precum: Nina Cassian, Maria Banuș. (ibidem, loc. cit. p.118). Însă, versurile lor pentru ode, imnuri și cantate erau încredințate numai unor muzicieni de prestigiu. Erau selective distinsele poetese ale epocii proletcultiste!
PROFESIONIȘTII
Dar în Lista aparatnicului anonim, consacrată textierilor găsim nu numai diletanți ci și…profesioniști! Cum se deosebesc ei? După amploarea titlurilor și numărul compozitorilor cu care colaborau. Dacă ne uităm bine pe Lista cu autorii odelor, cantatelor, imnurilor și cântecelor de masse, vom găsi autori care colaborau cu mai mulți compozitori. Un ”textier” era solicitat să ”facă” versuri nu doar pentru un compozitor, ci pentru mai….mulți! De aci concluzia că textierii lucrau la…comandă! Pentru unul, pentru doi, pentru mai mulți compozitori! Nu conta numele…”clientului”! Poate nici muzica pe care acesta o compunea! Ei constituiau un ”cerc specializat”, un ”atelier”, o mică breaslă! Breasla…textierilor! Iată câteva nume de textieri profesioniști: Th. Brudiu, Nicolae Nasta, Ștefan Tita, I. U. Soricu, A. Pascali, A. Toma, Popescu Peppo, Traian Uba, Marian Solomon, etc., Aceștia erau – profesioniști! Ei știau ce și cum să scrie, ce cuvinte mobilizatoare să folosească, și, mai ales, ce titluri să dea. Ahhhhhhhh, mai ales titlurile! Titlurile trebuiau să fie punctul de pornire, să prezinte esența compoziției – mesajul ei! Era și aceasta o dibăcie! Căci titlul era precum eticheta unui produs! El ”vindea” produsul! Iar ”produsul” era destinat ”maselor largi” care trebuiau să asculte, să înțeleagă și, mai ales, să țină minte!
CELEBRITATE EFEMERĂ
Versurile compozițiilor cu mesaj proletcultist făceau parte din acea mașinărie de propagandă pe care liderii comuniști o puseseră în mișcare încă de la instalarea lor la guvernare. Era firesc, deci, să se știe cine erau cei care, prin munca lor de ”textieri”, slujeau această imensă mașinărie. Era, deci, firesc să se știe care era poziția lor față de politica ”partidului”. Cât de supuși? Prin urmare, și ei trebuiau cunoscuți, puși sub ”lupă”, consemnați în ”liste”! Colaborarea cu ei, era – trebuia să fie – dirijată, cunoscută, aplicată, astfel ca să nu existe abateri de la ”linie”! Ceea ce s-a și întâmplat. Desigur, mai era încă un aspect. Unul mai subtil. Pentru truda lor (Truda? Ași!) autorii versurilor pentru imnuri, ode și cantate erau bine plătiți. ”Compozițiunile” muzicale cât și versurile cântecelor cu mesaj erau bine cotate. Matei Socor, noul președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România – ales la Conferința Compozitorilor din 21-22 octombrie 1949 – avea să fie foarte generos în această privință. În timpul mandatului său (1949 – 1954) ”pușculița” Uniunii Compozitorilor a fost mult solicitată întrucât distinsul președinte susținea ”producția” de muzică cu mesaj proletcultist plătind onorarii atractive! Aceasta era una dintre pârghiile sale pentru a momi muzicienii români, pentru a deturna creația muzicală românească de la valorile ei tradiționale, în conformitate cu principiile politice și ideologice, promovate de Partidul Comunist Român în domeniul creației muzicale.
NOTA BENE
Dar, dacă supușenia (citește obediența) textierilor pentru politica ”partidului” era clară, pentru ei celebritatea obținută prin astfel de ”scrieri” a fost de scurtă durată. Aceste ”scrieri” au dispărut din memoria colectivă a românilor – așa cum dispar ”efemeridele”. Astăzi, nu-și mai amintește nimeni de ele. Și nici de autorii lor. Mai știe cineva de scriitorii (????) (la modă în epocă) precum: Th. Brudiu, Nicolae Nasta, I. U. Soricu, A. Pascali, A. Toma, Popescu-Peppo, Traian Uba, Marius Solomon? Doar arhivele le mai păstrează numele! Și uneori, ies din uitare când un cercetător curios și dornic să scoată la iveală un timp care a fost (și care nu trebuie uitat) le scutură de colb și le aruncă în spațiul public. Chiar dacă de atunci a trecut mai bine de o jumătate de secol!
Să precizăm că sub lupă au intrat și alte categorii care făceau parte din breasla muzicienilor români. Erau cei care erau nu numai din București ci și din Țară. Din Provincie – așa cum avea să fie intitulat un alt document găsit de noi în Dosarul de arhivă cercetat. Amănunte în episodul următor din mini serialul nostru intitulat, MUZICIENII ROMÂNI SUB LUPĂ (1949). Provincia! Citiți!
