CE A URMAT?
La Conferința Compozitorilor din octombrie 1949, precedată de o furibundă campanie de presă împotriva creației muzicale românești precedente, și, mai ales, după înființarea Uniunii Compozitorilor, creația muzicală din România a fost supusă unor critici aspre din perspectiva teoriilor esteticii marxist-leniniste. Prin discursurile susținute în cadrul Conferinței cât și prin documentele ei programatice, precum Rezoluția și noul Statut, apoi prin Rapoartele susținute de Matei Socor la Plenarele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor (septembrie 1951 și februarie 1952) creației muzicale românești i s-au impus noi direcții, ”noi orientări”, așa cum proclamau cu emfază – până la limitele fanatismului – susținătorii acestor ”teorii”, Matei Socor și cei grupați în jurul său. Au avut aceste ”noi orientări” un impact? Un impact vizibil, care să poată fi măsurat, apreciat în lucrări concrete, palpabile? Ei, bine, da! Au avut! Ne-o dovedesc documentele de arhivă, rapoartele întocmite de aparatnicii Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Câteva dintre acestea ne-au fost și nouă accesibile. Ele au inspirat episoadele care urmează. Citiți!
UN DOCUMENT ANONIM
Într-un document nesemnat și nedatat din Arhiva Uniunii Compozitorilor (ANIC, Fond Uniunea Compozitorilor, Dosar 452/1949, pp. 57 – 60) se face un bilanț al activității de creație a compozitorilor membri ai Uniunii Compozitorilor din România în perioada 1949 – 1950. Documentul se vrea a fi o oglindă a activității compozitorilor, în special după Conferința pe țară a Compozitorilor din 21 – 22 octombrie 1949. Autorul anonim al documentului găsit de noi în Dosarul mai sus menționat, este convins că da. Și își susține convingerea accesând exemplele care-i stau la îndemână. Și, veți vedea, sunt suficiente și convingătoare. Și, pentru ca demersul său să fie cât mai plauzibil, el recurge la metoda care-i convine cel mai bine: metoda comparației. Ce a fost înainte. Înainte când? Înainte, pe vremea…. orânduirii burghezo-moșierești, înainte, pe vremea…. Societății Compozitorilor Români! Și ce este…acum. Acest acum fiind pentru el, ”cotitura istorică” făcută de România la 23 august 1944. Acest acum fiind, pentru el, înființarea Uniunii Compozitorilor din Republica Populară Română și… ce a decurs de aici. Să urmărim îndeaproape argumentele folosite în demersul său pentru a ne prezenta ce a fost înainte și ce este acum, adică data când întocmește el documentul: anul 1950. Să precizăm că și acest document nu poartă semnătura autorului lui. El este – la fel ca și celelalte documente care au inspirat episoadele noastre anterioare consacrate impactului proletcultismului asupra creației muzicale românești – un document anonim! Daaaaaa! Se pare că această tehnică a anonimatului era o practică obișnuită printre culturnicii, politrucii și aparatnicii Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Ea s-a înstăpânit – așa cum am precizat în episoadele publicate anterior – în perioada de pregătire a Conferinței Compozitorilor din octombrie 1949, și – după cum se vede – a fost continuată și în perioada care a urmat. Anonimatul era mai confortabil decât asumarea răspunderii pentru veridicitatea datelor și pertinența opiniilor consemnate în documentul elaborat. Lipsă de profesionalism? De răspundere? Sau însușirea unor practici securistoide? Și – și! În fine!
AHHHHHH! NUMAI… ”ISME”
Să trecem peste aceste întrebări și să analizăm documentul aflat în Dosarul sus menționat. Un document care – chiar dacă este un document nesemnat – poartă în el semnificații deosebite. ”Înainte de marea cotitură istorică – scrie autorul anonim – când țara noastră a fost eliberată de glorioasele armate sovietice – compozitorii noștri, rupți de masse și remorcați la interesele de clasă ale burgheziei, imitau marile mode muzicale, formaliste și decadente din Occident. În felul acesta am avut reprezentanți ai diferitelor ”isme”, începând cu impresionism și terminând cu atonalism care s-au adresat unui cerc de pseudo-cunoscători”. ”Schimbarea” – consideră autorul anonim – s-a produs însă, după 23 august 1944. ”După 23 August 1944, grație ajutorului permanent dat de Partid (Partidul Comunist Român – n. ns.), ca urmare a muncii de lămurire dusă în sânul Societății Compozitorilor, a pătrunderii învățăturilor marxist-leniniste în rândul compozitorilor, însușirii experienței compozitorilor sovietici, s-a produs o însemnată schimbare în creația (muzicală – n. ns.) românească. Situația s-a schimbat și mai mult după apariția Rezoluției (Rezoluția Partidului Comunist (bolșevic) din Uniunea Sovietică în probleme muzicale, din februarie 1948 – n. ns.), compozitorii însușindu-și învățăturile acestui document istoric de covârșitoare importanță pentru îndrumarea compozitorilor progresiști de pretutindeni. Astăzi, după doi ani de la apariția Rezoluției se pot consemna o serie de aspecte pozitive în creația muzicală din RPR”. Meticulos, autorul anonim consemnează care sunt, după opinia sa (oare numai a sa?) aceste ”aspecte pozitive”. Citiți: ”orientarea compozitorilor spre muzica populară, însușirea metodei realiste, conținut nou, reflectând lupta pentru construirea socialismului și viața de muncă a maselor populare, simplificarea stilului, o mai mare accesibilitate a limbajului muzical”, (subl. ns.) bla., bla., bla., (ibidem. loc. cit. p. 57).
ÎN MLAȘTINA OBEDIENȚEI
Scuzați lungimea citatului. Dar orice intervenție, sau întrerupere a textului, ar fi diminuat imaginea privind ”amploarea” (????) schimbării (după opinia și credința autorului!) care a avut loc în creația muzicală românească, în viața și activitatea noii structuri organizatorice – Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – creată după chipul și asemănarea ”modelului” moscovit, așezată pe principiile preluate ad-litteram și aplicate, cu asupra de măsură, de staff-ul obedient al lui Matei Socor. Intrat adânc în mlaștina obedienței, a susținerii ”noilor orientări”, autorul arată că toate formele și genurile muzicale sunt cultivate, că se acordă ”o deosebită importanță muzicii cu text – neglijată până în prezent”. ”Muzica cu text”? Hm., hm., hm., Și pentru a nu exista riscul unor îndoieli sau întrebări, autorul anonim prezintă exemple indubitabile: Mihail Andricu, balet pe un subiect extras din poezia ”Luceafărul” a marelui poet (Mihail) Eminescu, Hilda Jerea, Oratoriu al Păcii, Leon Klepper, Poemul simfonic ”Drumul Dunării spre Mare”, Zeno Vancea, Poemul Simfonic ”O zi în Gospodăria Colectivă” , Sergiu Natra, Suita pentru orchestră închinată luptei pentru pace, Sabin Drăgoi, Balada minerilor pentru cor și orchestră, Max Eisikovici, Cantata pentru pace pe versurile poetului martir Ernst Solomon, Cosma Geza, Cantata pentru pace. Observați că în această categorie a ”muzicii cu text”, majoritatea lucrărilor care sunt în lucru – sunt consacrate temelor cu mesaj proletcultist.
EXCESUL DE ZEL
Deși obiectivul său era analiza producției compozitorilor români în perioada de după Conferința Compozitorilor din octombrie 1949 – adică anul 1949-1950 – aparatnicul anonim, dornic să umfle conținutul bilanțului său, ignoră rigorile cronologice și mistifică adevărul. Întocmai ca Pristanda – neuitatul erou al lui Caragiale! Excesul de zel îl împinge să cerceteze ”producția” compozitorilor români nu numai în perioada de după Conferința Compozitorilor din 1949 ( așa cum își propusese inițial) ci și înainte de acest eveniment. De ce? Ca să adune cât mai multe titluri și, mai ales, ca să susțină o idee, un concept politic: urmările benefice (cum altfel?) ale ”cotiturii” istorice de la 23 august 1944! Sub acest deziderat el privește portofoliul creațiilor compozitorilor români constată că după ”cotitura istorică” a României de la 23 August 1944, creația muzicală românească nu stagnase, nu se diminuase. Dimpotrivă! Desigur, nu-și putea permite să scrie în textul său că fusese un…. avânt – facilitat de ”cotitura istorică” ce avusese loc la 23 august 1944 – dar…. orșicâtuși de puțin – contează foarte mult – își va fi spus el, amintindu-și de neuitata zicere a lui Caragiale. El credea cu tărie că așa se întâmplase. Drept urmare el pune sub lupa sa și creațiile muzicale elaborate după 23 august 1944 până în decembrie 1949. Astfel, luând în seamă aceste lucrări, bilanțul întocmit de el putea arăta mult, mult mai bogat, și ceea ce era mai important, confirma ideea că noile condiții istorice au fost favorabile creației muzicale românești. În consecință, deși inițial își propusese să ia în analiza sa doar perioada de după înființarea Uniunii Compozitorilor, în octombrie 1949, acum autorul anonim al bilanțului, notează cu acribie creațiile muzicale realizate în anii 1944 – 1949, adică de la 23 august 1944, până la Conferința Compozitorilor din octombrie 1949.
GĂSISE….DOVADA
Și – potrivit acestei concepții – nu-i scapă nimic, deși, ceea ce notează nu are nimic de-a-face cu realismul socialist, cu principiile esteticii marxist leniniste, cu ”indicățiile” Rezoluției moscovite din februarie 1948! Astfel, la categoria Opere, Operete, el notează: O. Gurevici: Fiica căpitanului; Nic(olae) Kirculescu: N-a fost nuntă mai frumoasă; Alfred Mendelshon: Imnul iubirii; M. Ghiulea: Jeanne d`Arc. Râsu/plânsu – cum ar spune poetul! Desigur, în această perioadă, de la 23 August 1944 până în octombrie 1949, s-au scris și simfonii. El le consemnează și pe acestea. Mihail Andricu: Simfonia a II-a și Simfonietta; Ion Dumitrescu: Simfonia I-a în fa major; Max Eisikovici: Simfonietta; Alfred Mendelshon: Simfonia în re, Simfonietta, Simfonia în do; Zeno Vancea, Simfonietta; Eugen Micu: Simfonia I-a în re major. (ibid. loc. cit. p. 58). Cu asemenea exemple putea fi convins și cel mai cârcotaș culturnic înfipt în birourile Comitetului Central al Partidului, sau cine știe ce ”observator” pitit prin birourile presei cotidiene, săptămânale sau reviste periodice! Ele erau dovada, indubitabilă, că muzicienii români, compozitorii, lucraseră, nu glumă! Încurajați, inspirați, încrezători în viitorul deschis de ”cotitura istorică” de la 23 august 1944, bla., bla., bla.,
CANTATELE ȘI ODELE – PUNCTUL FORTE
Însă, punctul forte al bilanțului său era cel al compozițiilor cu mesaj proletcultist. Al cantatelor și odelor, al cântecelor ”de masse”. Căci aici, producția era bogată. Iată: cantate pentru Stalin, cantate pentru pace, pentru muncă, pentru brigadieri, plugari, tractoriști, strungari, țesătoare, taxatoare etc., etc. Printre autorii lor se aflau compozitori care aveau – deja – un loc în patrimoniul creației muzicale românești, aveau – cum se spune – operă! Dar erau și compozitori cvasi anonimi, care se aflau abia la început de drum. Însă, și unii și ceilalți, înțeleseseră imperativele vremii, înțeleseseră încotro se îndrepta societatea românească, și, odată cu ea, și ei înșiși, inclusiv creația lor. Așa încât, nu e de mirare că autorul anonim al documentului studiat de noi găsește exemple care-i permit să pună alături numele unor autori celebri, lângă numele unor începători, sau de-a-dreptul anonimi. Citiți: Mihail Andricu: Cantata; Max Eisikovici: Vulturii răzbunării; Sergiu Natra; Cantata muncii voluntare; Mauriciu Vescan: Cantata despre Stalin; Mihail Andricu (din nou): Cantata festivă pentru Stalin; Hilda Jerea: Odă legii staliniene. Nu staliniste, cum ar fi sunat normal în limba română! Ci….. staliniene! Ce-o mai fi și asta? Din ce limbă și-o fi luat autoarea acest termen? Ce aberație! Staliniene! Ha, ha, ha! Nebănuite erau izvoarele….inspiratoare ale cultului personalității lui Stalin! Odă legii staliniene! Hm, hm, hm., În fine. Să mergem mai departe cu lectura bilanțului autorului anonim al documentului din Dosarul 452/1949 din arhiva Fondului Uniunii Compozitorilor aflată în custodia ANIC, pp. 57 – 60. Sergiu Natra: Cantata pe tema unui marș; Zeno Vancea: Cantata pentru Stalin; Elly Roman: Cantata despre 23 August; Theodor Grigoriu: Primăvara din Octombrie; George Klein: Cântecul Zorilor Noi; Anatol Vieru: Mierla lui Ilie Pintilie; Matei Socor: Poemul simfonic ”Mama”. (ibid. loc cit. p. 59). Este evident că autorul anonim al acestui bilanț a inventat această rubrică: ”muzica cu text” pentru a releva tocmai această latură a creației muzicale românești. Dintre cei șapte compozitori pe care și-i alege ca exemplu, doar Mihail Andricu a ales un poem literar, Luceafărul lui Mihail Eminescu, deoarece lucrează la muzica unui balet pe această temă, ceilalți șase se inspirau din realitate care (în mintea autorului) însemna: lupta pentru pace, o zi într-o gospodărie colectivă, șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, viața minerilor, etc., etc.,
APROAPE DE…. POPOR!
Dar influența benefică (?????) a ”noilor orientări” putea fi cuantificată și în domeniul creației simfonice. Și aici exista, ca să spunem așa, o evidentă efervescență! În palmaresul compozitorilor români se aflau la ora întocmirii acestui document (bilanț?) numeroase lucrări simfonice și camerale. Astfel Ion Dumitrescu avea în lucru un Divertisment pentru vioară și orchestră, Alfred Mendelshon un Concert pentru violoncel și orchestră, Constantin Silvestri o Rapsodie pe teme populare, Paul Constantinescu avea în lucru Opera comică ”O noapte furtunoasă”, Anatol Vieru, Sonata pentru pian și o Baladă pentru cor și orchestră. Deci, concluzia era una optimistă, încurajatoare: compozitorii lucrau! Ieșiseră din turnul de fildeș, își întorseseră fața spre oameni, spre…popor, intraseră adânc în realitate, simțeau pulsul…vieții! Pentru autorul anonim al bilanțului aceste exemple erau argumente indubitabile că, iată, muzicienii români și-au însușit cu adevărat indicația de a reflecta munca și lupta poporului, au înțeles conținutul principiilor …realismului socialist! Acestea erau ”producții” realizate de compozitorii români înainte de Conferința pe țară a Compozitorilor din 21 – 22 octombrie 1949. Se înțelege ce ”producție” a fost după Conferință! O efervescență de necuprins! O efervescență care putea fi relevată – infinit mai bine – cu ajutorul cifrelor! Și autorul anonim al acestui bilanț – va recurge la…cifre. Și, prizonier obedienței sale, metodei sale triumfaliste nu se va sfii să recurgă la ”tehnicile” (????) de numărare folosite de Pristanda! Citiți episodul următor intitulat: OBSESIA LUI MATEI SOCOR: PLANIFICAREA CREAȚIEI MUZICALE ROMÂNEȘTI (1950) Pristanda – redivivus (2) Citiți!
