Starea de liniște, de mulțumire, a familiei prințului Mihail G. Cantacuzino, aflată în Franța, într-un Conac vechi de pe coasta normandă, a fost brusc întreruptă de evenimentele politice și militare care s-au produs în Europa. A izbucnit războiul. Primul război mondial.
PACEA S-A FĂCUT ȚĂNDĂRI
Acest conflict, mondial, a pornit de la un eveniment ce ar fi putut rămâne în paginile revistelor de can-can, sau ca subiect de conversație în saloanele mondene, ori prin cafenele și bodegi: asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austriei și a soției sale Sophie, de către studentul naționalist sârb, Gavrilo Princip. Asasinatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914, a fost un eveniment care a declanșat o gravă criză diplomatică. O criză pe care cancelariile diplomatice n-au putut s-o calmeze și care și-a găsit soluția nu prin forța dialogului ci prin forța armelor. Pacea – ținută sub capacul compromisurilor, al jocurilor politice, al promisiunilor și declarațiilor ipocrite – s-a făcut țăndări. Controverse mocnite, nemulțumiri perene, interese contradictorii, orgolii, spiritul de revanșă, au rupt alianțe politice și înțelegeri efemere și au țâșnit cu violență. Echilibrul european, fragil, s-a rupt. Declarațiile de război au început să curgă în cascadă. Tratatele îndelung negociate au devenit simple petece de hârtie. Alianțele politice, clădite cu greu și cu asumarea unor compromisuri și ipocrizii au fost puse în fața unor probleme grave ale căror soluții nu mai puteau evita războiul. Dimpotrivă. Și războiul – primul război mondial – s-a aprins – aparent – din nimic. De la un… asasinat. El s-a întins năucitor de repede, ca un incendiu de vegetație, ca un incendiu al unei miriști uscate de soarele verii (era august!) cu o repeziciune uluitoare. Tratatele de până atunci – au fost rupte. Înțelegerile – uitate. Compromisurile, promisiunile ipocrite – ignorate. Declarațiile de război au început să curgă, intempestiv, cu o viteză năucitoare. Granițele între state au fost călcate, violate. Citiți Cronologia primului război mondial și veți rămâne uluiți. În mai puțin de câteva săptămâni, din iulie 1914 – când Austro-Ungaria a dat un ultimatum Regatului Serbiei (28 iulie 1914) – și până la sfârșitul lunii august 1914, Europa a fost cuprinsă de război.
CONSECINȚELE – AU FOST URIAȘE
A fost un război care a irosit imense resurse materiale, a secerat milioane de vieți, a modificat granițe, a dus la prăbușirea a două Imperii – Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Țarist – a schimbat configurația geopolitică a Europei, prin apariția unor noi state naționale, independente și – prin victoria revoluției bolșevice din Rusia (1917 – 1923) – a creat premisele instaurării unui regim politic odios: regimul comunist. Franța – țara unde familia lui Mihail G. Cantacuzino se afla în vacanță – va intra și ea în atmosfera generată de război. La 1 august 1914 Germania a declarat război Rusiei. Două zile mai târziu, la 3 august, avea să declare război și Franței. În aceeași zi – Franța a decis intrarea sa în război și a decretat ”mobilizarea generală”. Totul se răsturnase. Europa era în război. Europa intrase sub arme! Dar, pe coasta normandă, la Bois-de-Cise, ”Zgomotele, războiul ce zdruncina deja Europa – scrie Maruka în Amintirile sale – nu ajungeau (….) fiind oarecum înăbușite (…..) de liniștea pădurilor și a câmpurilor”. ”La Bois-de-Cise – scrie ea – lumea nu realiza iminența unei veritabile conflagrații mondiale”. În acel sat pierdut pe o plajă normandă, localnicii spuneau – sperau – că forțele implicate în conflict ”se vor înțelege până la urmă” și că viața, viața lor, în acel sat, apropiat de Ocean, va curge din nou, pe făgașul ei obișnuit. Dar n-a fost așa. Împinsă de nemulțumiri vechi, de conflicte teritoriale ținute ”sub capac” și, mai ales, de obrăznicia și rapiditatea cu care Germania și-a însoțit declarația de război, violând granițele sale în ziua de 3 august 1914, Franța a declarat – în aceiași zi – ”mobilizare generală”.
PANICĂ LA CONACUL NORMAND
Vestea ”mobilizării generale” în Franța – scrie Maruka – ”a căzut la Bois-de-Cise ca trăsnetul, semănând panică printre pașnicii locuitori și modeștii vilegiaturiști din regiune”. Ea a stârnit neliniște și în rândurile vilegiaturiștilor români, în familia lui Mihail Cantacuzino. Maruka descrie impactul acestei vești în rândurile personalului de serviciu. ”Elena grăsuna”, cea de a doua cameristă a sa, ”a făcut o criză de nervi” care l-a scos din sărite pe șeful familiei, Mihail Cantacuzino. Ghiță, bucătarul șef și Maria Galatti ”s-au închinat tăcuți și s-au grăbit să execute ordinele” stăpânului. Pierre Bouffo – șoferul francez ”care avea deja ordinul de mobilizare în buzunar”, intuind dimensiunea pericolului în care se afla, ”a schimbat cu soția lui o privire lungă, jalnică”. Plecând în armată – scrie Maruka – el ”avea să cadă, câteva zile mai târziu” pe frontul din Alsacia-Lorena. Doda – bona celor doi copii, Alice și Baby (Constantin), ”s-a arătat resemnată, cum îi stătea în fire” iar ”Miss Spooner, micuța institutoare engleză, cu tenul ca o floare de cireș, a luat imediat după amiază, un tren spre Le Havre, de unde socotea că va ajunge în Anglia”. Despărțirea de copii și de stăpânii casei s-a făcut ”vărsând râuri de lacrimi din ochii ei albaștri ca peruzeaua” și de promisiuni reciproce că-și vor scrie – negreșit. Totul se făcuse țăndări: pacea Europei, liniștea familiei, vacanța în acel Conac de pe o plajă normandă. Cât despre viitorul României, de aici de la Bois-de-Cise nu se putea anticipa nimic. Deși era un politician versat, ”el însuși un slujitor loaial al tronului”, ”prieten personal al regelui” ”bun patriot și ultra francofil”, Mihail Cantacuzino era ”tăcut și îngrijorat” ”neștiind încă exact– scrie Maruka în Amintiri – de care parte se va înclina balanța politicii românești”. Situația era cu atât mai complicată cu cât regele deși ”era neamț” nu putea trece peste visul de veacuri al românilor, acela al unirii Transilvaniei cu România, fapt ce nu era posibil decât prin smulgerea Transilvaniei de la Tripla Alianță – cu concursul Puterilor Aliate ceea ce impunea intrarea României în război. În aceste împrejurări, Mihail Cantacuzino – șeful familiei – a dat ordin de împachetare pentru o plecare imediată, la Paris, ”în aceeași seară”: 3 august 1914. Și apoi, de acolo, cât mai repede cu putință, acasă, în România. Și toată ”casa” a intrat într-o febră nebună, într-o vânzoleală de neînchipuit.
GOANĂ ÎN ASFINȚITUL DE VARĂ – ROZ AURIU
Cuferele și valizele au fost umplute ”cam alandala” căci femeile din personalul de serviciu tremurau iar bărbații erau grăbiți și voiau să termine cât mai repede treaba. În frumosul Conac normand se presimțea deja liniștea care avea să urmeze, golul, iar proprietăreasa și-a primit ”cu lacrimi în ochi inventarul”, neuitând să-și însoțească lacrimile cu o notă de plată piperată, ”astronomică” – scrie Maruka – fapt ce a stârnit șefului familiei priviri aspre care au făcut-o pe proprietăreasa normandă să-și piardă cumpătul. Dar, distinsul aristocrat român, a plătit nota de plată, așa cum îi era firea ”fără să discute!”. În mașina ”Hotchkiss”, Pierre, șoferul francez, a cărat ”toată casa”, toate bagajele și la asfințitul soarelui, familia lui Mihail Cantacuzino pornea spre Paris. Era – își amintește Maruka – un ”asfințit pașnic, de vară, în roz și auriu” care – ce paradox – ”întărea impresia de amenințare” pe care cei îmbarcați în automobil – copii, Doda (bona lor) Mihail Cantacuzino și soția sa Maruka, o simțiseră în urma acelei plecări grăbite, neobișnuite. Deși ”supraîncărcată de bagaje” mașina ”Hotchkiss”, ”trăgea înainte, condusă cu îndemânare de Pierre, mut – un mort deja – la volan” – scrie Maruka. Pentru Franța – era prima noapte de război. Și în întunericul dens al unei nopți ”fără lună și fără stele” vilegiaturiștii români din Conacul de la Bois-de-Cise, alergau spre Paris. ”Fugeam alături de Mihai” – scria distinsa prințesă – amintindu-și acea noapte tulburătoare și unică.
PARISUL – SUB ARIPA RĂZBOIULUI
Dimineața în zori au ajuns la Paris, la hotelul din strada Chalgrin – unde locuia de obicei familia. Un hotel, nu departe de poarta Dauphine, unde dimineața se auzeau mierlele și unde, vara, pe terasă, venea aerul proaspăt din Bois de Boulogne. Dar acum pe strada Chalgrin, în dimineața aceea nu se mai auzea nimic: nicio mierlă, nu se mai simțea nicio adiere proaspătă, ”Parisul fiind – scria Maruka – dominat de ceea ce se petrecea la frontieră”. Iar la frontieră ”se dădeau lupte crâncene”, după cum aflaseră de la niște băiețandri ”cu pletele în vânt” aflați la bariera orașului. Curând, deși instalați într-un hotel de pe o stradă liniștită, unde, de obicei, dimineața se auzeau mierlele iar ziua, și mai ales noaptea, venea dinspre Bois de Bolougne, un aer proaspăt de pădure și un miros ciudat dulce-amărui, de frunze uscate, vilegiaturiștii români, aveau să simtă ”mirosul” războiului. Impactul lui. ”La Paris – scrie Maruka în Amintiri – febra și entuziasmul zgomotos din primele ore ale războiului se terminaseră și viața nu mai bătea decât dintr-o aripă”. Era o atmosferă dezolantă. Circulația fusese redusă. Pe străzi se vedeau ”trăsuri jerpelite” și când și când, câte un camion ”răgușit” ce mergea spre front. Magazinele și restaurantele erau – în majoritatea lor – închise, străzile erau uscate, nemaifiind stropite. ”Noaptea, pe clar de lună, mai ales, străzile erau pustii, și casele întunecoase, goale cum păreau, luau o tentă cretoasă și un aspect lugubru, ca în povestirile fantastice ale lui Edgar Poe”. Maruka notează că în astfel de condiții erau prudenți, nu se aventurau pe străzile pustii, căci ”hoții bântuiau, de cum cădea întunericul fără să fie deranjați de poliție”. Astfel în ”orașul lumină” ”totul încremenise parcă”. Soluția era una singură: să se strângă în casă, în apartamentul lor din Hotelul de pe frumoasa stradă Chalgrin și să asculte muzică.
MUZICA – PRECUM UN BALSAM
Astfel, seratele muzicale de la Conacul normand din Bois-de-Cise s-au mutat în salonul de muzică al apartamentului din Hotelul de pe strada Chalgrin. Participanții nu se mai gândeau la ceea ce se petrecea în jur, se eliberau de spaime și se lăsau copleșiți de muzică. Prin ferestrele deschise ”spre Parisul întunecos”, spre ”Parisul părăsit” se revărsa muzica: Beethoven, Brahms, Cesar Frank, Mozart. Armoniile ”oceanice ale lui Wagner”. ”Valul bogat, tumultuos sau potolit, dureros sau eroic al sunetelor germane – scrie Maruka – ne copleșeau”. Iar cel care le dăruia bucuria și uitarea era George Enescu. Așezat la pian, sau cântând la vioară, el îi subjuga cu măiestria sa, cu muzica sa ”nemaiauzită”, aducându-le uitarea ”a ceea ce se petrecea acolo unde sângele francez și cel german” curgea, udând câmpurile și unde ”secera moartea”. Și astfel, deși era vreme de război, deși în ”orașul lumină” totul ”încremenise parcă” ”familia” lui Mihail G. Cantacuzino și-a așezat viața în tiparele cutumelor știute. Musafiri, dialoguri mondene, serate muzicale – susținute cu contribuția aceluiași mare muzician, George Enescu. Toate pe fondul unei tensiuni voalate, al unor neliniști datorate războiului, al unei așteptări tăcute. Căci ”familia” se grăbea să plece acasă, în România, să iasă de sub ”raza” riscurilor și imprevizibilului pe care-l aducea războiul. Dar, – nota Maruka în Amintirile sale – ”nicio perspectivă nu se întrevedea, de a putea părăsi Parisul și a ne întoarce acasă”.
AȘTEPTAREA – DILATA TIMPUL
În ciuda numeroaselor sale demersuri în Ministere și Administrații, Mihail Cantacuzino ”se întorcea cu mâinile goale, așa Prinț Cantacuzino, fost Ministru, Comandor al Legiunii de Onoare, cum era”. Insuccesele distinsului prinț cantacuzin pentru obținerea unei plecări cât mai rapide din Franța aflată în război provocau dezamăgire și îngrijorări în ”familie”. Casa minunată ”din strada Chalgrin” – scrie Maruka – a simțit apăsarea insucceselor și grijilor stăpânului casei. ”Nu ne mai recunoșteam printre baloturile de covoare, mirosul de naftalină, lăzile cu veselă, argintărie și cristaluri cât și printre mobilele acoperite cu carton și ziare (…) care încărcau încăperile, așteptând să fie depuse într-un loc, unde aveam puține șanse să le mai găsim”. Stând pe terasă, unde pătrundea aerul proaspăt din Bois-de-Bolougne, sau în salonul de muzică, învăluiți de farmecul muzicii și al unui mare muzician, George Enescu, Maruka – și cei ai casei – copii, soțul, personalul de serviciu, toți, numărau zilele, așteptând o soluție pentru o plecare cât mai rapidă, acasă, spre România. Insuccesul demersurilor pe care Mihail Cantacuzino le făcea peste tot – uzând de cunoștințele sale și solicitând bunăvoința (acum pierdută) a funcționarilor francezi, – trezea neliniști și disperare. Așteptarea – dilata timpul! Zilele și nopțile erau parcă mai lungi, și mierlele încântătoare, de altă dată, de pe strada Chalgrin, acum, nu mai erau auzite! Era august! Vara se apropia de sfârșit. Venea toamna, septembrie, și ei – pe meleaguri străine, într-o țară aflată în război. Cât avea să mai dureze această stare de așteptare și neliniște? Și cum aveau ei, toți, să iasă din ea? Citiți episodul următor din mini serialul: GEORGE ENESCU – INFIDEL? (3) Surâsul Fortunei! Citiți!
