Dar zeița Fortuna și-a întors fața spre familia distinsului aristocrat român și i-a surâs fermecător. Se pare că prezența lui George Enescu în familia lui Mihail G. Cantacuzino a facilitat demersurile acestuia de a pleca grabnic acasă, în România. Aprobarea plecării a fost obținută în urma intervenției lui Andre Benac, ”un fel de eminență cenușie în marile finanțe și Administrația franceză” – scrie Maruka în ”Amintiri.”
ANDRE BENAC – OMUL PROVIDENȚIAL
La intervenția lui Andre Benac, familia Mihail Cantacuzino a obținut biletele necesare pentru a se îmbarca pe un vapor francez ”ce făcea mările Chinei” dar, la nevoie, făcea scurte escale pentru a repatria pasageri din Grecia, Turcia, Bulgaria, Rusia, România. Acum acești pasageri erau numeroși, întrucât războiul îi prinsese în Franța și se vedeau siliți să se întoarcă acasă, în țările lor. (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a revăzută, Editura ARISTARC, Onești, 2005. p. 293). Acest vapor, de fapt un mare vas maritim de croazieră, se numea Armand-Behic și era unul din cele mai vestite vase de croazieră ce străbătea Mările și Oceanele lumii. Apreciind importanța intervenției lui Andre Benac, Maruka se oprește puțin asupra acestui personaj. Cine era Dl. Andre Benac? El era amfitrionul, de fapt stăpânul pensiunii unde George Enescu lua masa, făcea vizite și susținea serate muzicale, încă din primii ani ai instalării sale la Paris. În casa lui Andre Benac – precizează Maruka în Amintiri – George Enescu era ”considerat ca un membru al familiei”. Astfel, o intervenție în favoarea familiei lui Mihail Cantacuzino, nu era altceva decât o intervenție pentru George Enescu. Iar Dl. Benac, încărcat de amintirile sale și cu sentimente de înaltă prețuire pentru muzicianul român pe care-l văzuse, pas, cu pas, cum se formează, cum se maturizează și cum urcă Golgota afirmării artistice, va fi făcut intervenția sa pentru facilitarea plecării tânărului artist în țara sa, cu mare drag, fără să clipească.
EL CUNOȘTEA ROMÂNIA
De altfel, așa cum ne lasă Maruka să înțelegem, influentul francez cunoștea România nu numai datorită lui George Enescu. El făcuse și unele afaceri în România. Chiar cu Mihail G. Cantacuzino, în perioada când acesta fusese primar al Bucureștiului. A fost o afacere în domeniul gazelor naturale. Cei doi protagoniști, primarul Mihail G. Cantacuzino și omul de afaceri francez, Andre Benac, avuseseră unele controverse, momente tensionate, deoarece – notează Maruka – Mihail Cantacuzino, primarul ”apărase cu prea multă râvnă interesele românești”, interese care, desigur, erau în contradicție cu interesele partenerului său ce nu era un fitecine ci – precizează Maruka – era ”un mare finanțist francez”. Dar, până la urmă, cei doi găsiseră o cale, fuseseră flexibili (ca în orice afacere de succes), făcuseră compromisuri și afacerea cu gazele naturale se încheiase cu bine. Dl. Benac se întorsese mulțumit acasă, în Franța. Acum, în împrejurările dramatice determinate de război, Dl. Benac, dăduse uitării controversele avute în România pe tema afacerii gazelor naturale, și din prietenie și prețuire pentru George Enescu, intervenise acolo unde știa el mai bine, și obținuse pentru tânărul muzician, dar și pentru familia fostului primar al Bucureștiului, biletele necesare unui voiaj pe Mare, cu marele vapor francez, pachebotul Armand-Behic. Maruka apreciază gestul de înaltă noblețe al importantului personaj francez. Ea notează în Amintiri că Dl. Andre Benac ”a binevoit să dea uitării în această împrejurare (…) ghimpele pe care-l păstrase fostului primar al Bucureștiului” și acest lucru îl făcuse și pentru ca ”să-i facă pe plac lui Enescu” (subl. ns.) Noi credem că nu numai ca ”să-i facă pe plac” tânărului muzician, ci și pentru a-l proteja de riscurile imprevizibile ale războiului ce cuprinsese Franța și Europa. Și astfel, la 12 septembrie 1914, din Marsilia, familia lui Mihail G. Cantacuzino, se îmbarca pentru Constantinopol – pe marele vas francez de croazieră, Armand-Behic.
NE MAI LIPSEAU MAIMUȚELE ȘI PAPAGALII
Apariția familiei fostului primar al Bucureștiului a produs echipajului uimire. Și poate și zâmbete! Era – scrie Maruka – ”o suită de zece persoane. Adevărat trib și bagaje de care echipajul s-a speriat; nu ne lipseau – scrie distinsa prințesă cu ironie – decât maimuțele și papagalii lui Alphonse Daudet din Regii în exil” (subl. autoarei). Maruka nu uită să menționeze că în această ”suită” se afla și George Enescu și că prezența lui acolo s-ar fi datorat bunăvoinței lui Mihail Cantacuzino! ”La insistențele soțului meu – notează ea cu emfază – Enescu venea și el în România” (Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 294). Hm., hm., hm., Îi făcuse, pasă-mi-te o mare favoare! Cum se vede, distinsei prințese moldave nici nu-i trecea prin minte gândul că datorită lui George Enescu, Dl. Andre Benac făcuse toate diligențele ca ”familia” fostului primar al Bucureștiului să iasă din raza războiului ce cuprinsese Europa și să se întoarcă de grabă acasă, în România. Cu aceiași emfază Maruka descrie și felul cum George Enescu aflase că ”familia” își întrerupea vacanța pe coasta normandă, în acel vechi și liniștit Conac din Bois-de-Cise și că urma să plece la Paris, și de acolo, acasă în România. Vestea plecării – scrie Maruka în Amintiri – i-o dăduse unul dintre oamenii din personalul de serviciu al familiei, adus de acasă din România, ”supusul Ghiță”, valetul distinsei doamne. Cum am spus, în pofida unei agende muzicale extrem de încărcate, George Enescu vizita des familia Cantacuzino. Căci, la Conacul vechi de la Bois-de-Cise, aveau loc nu numai serate muzicale – pe care muzicianul le susținea, fie la vioară, fie la pian – ci și întâlnirile sale cu frumoasa și tulburătoarea prințesă. El era – avea să scrie Maruka în Amintirile sale – o prezență obișnuită, fiind perceput ca unul ”de-ai casei”. George Enescu – preciza ea – ”venea adesea la noi” (subl. ns.) Astfel, muzicianul român va fi fost la curent cu evenimentele din familie și, desigur, și cu deciziile importante ale șefului familiei, Mihail G. Cantacuzino. Cu siguranță, decizia plecării acasă, în România, impusă de evenimentele politice și militare, de război, nu va fi rămas străină muzicianului român.
GHIȚĂ – MESAGERUL CEL IUBIT
Maruka ne lasă să înțelegem că decizia plecării la Paris, și de acolo, acasă, în România, luată de Mihail Cantacuzino, l-ar fi bucurat mult pe tânărul muzician român. Cel care-i adusese la cunoștință această veste a fost Ghiță, un om ”din casă”, din echipa personalului rezervat prințesei. Trimis, poate, de Maruka, sau din proprie inițiativă, Ghiță comunicase lui George Enescu faptul că la Conacul de la Bois-de-Cise se făceau valizele și că ”toți” plecau repede. Rememorând momentul distinsa prințesă povestește în Amintiri că, aflând această veste, George Enescu l-ar fi îmbrățișat pe ”mesager. Și acum – scrie ea – ”îi mai place (lui George Enescu – n. ns.) să povestească cum era să sară de gâtul lui Ghiță (valetul meu) în dimineața în care acesta (valetul – n. ns) a venit să-l anunțe că ne întoarcem (la Paris – n. ns.) de la Bois-de-Cise”. De atunci, scrie Maruka, pentru supusul Ghiță, marele artist ”are o afecțiune și o atenție deosebite”. (Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 292) Din amănuntele pe care Maruka le dă privind strângerea bagajelor și plecarea precipitată la Paris, ne dăm seama că tânărul muzician român nu va fi fost de față la acest moment de mare vânzoleală al familiei Cantacuzino, că el nu se afla în echipajul care alerga în acea noapte întunecată, ”fără lună, fără stele”, la Paris și poposea în zori în Hotelul din frumoasa și liniștita stradă Chalgrin în apropiere de faimoasa Bois de Bolougne. Aflăm însă, că în pofida războiului, a aspectului dezolant al ”orașului lumină”, al știrilor grave ce veneau de pe front unde francezii pierdeau întruna, copleșiți de agresiunea trupelor germane, în apartamentul locuit de vilegiaturiștii români, ce așteptau cu nerăbdare să plece spre casă, în România, aveau loc în mod constant serate muzicale. ”Ca să nu ne mai gândim la spaima din jur – scrie Maruka în Amintiri – ne adunam pe strada Chalgrin pentru a asculta muzică: după Beethoven, Brahms, Frank, Mozart, armoniile oceanice ale lui Wagner, valul bogat, tumultos sau potolit, dureros sau eroic, al sunetelor germane ne copleșea, se revărsa pe ferestrele deschise spre Parisul întunecos, Parisul părăsit”. George Enescu, era la pian ”revărsând asupra celor pe care-i subjuga muzica aceasta nemaiauzită, uitarea a ceea ce se petrecea acolo unde sângele francez și cel german uda câmpurile, secera Moartea” (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 292). Astfel, ascultând muzică, ”familia” distinsei prințese căuta uitarea, se detașa de evenimentele dramatice aduse francezilor de intrarea Franței în război, visa la drumul spre casă și la liniștea de acasă, din România – atât cât avea să mai fie, până la intrarea ei în război. Iar cel care făcea posibile astfel de momente era George Enescu – Pynx, cum îl alinta Maruka, iubita sa de taină!
GÂNDURI AMARE ȘI CRITICI ASPRE
Sejurul silit al ”familiei” Cantacuzino în elegantul apartament al Hotelului din strada Chalgrin a durat mai bine de o lună de zile. Din 4 august – când a fost sosirea la Paris de la Conacul de pe plaja normandă, până în 12 septembrie când a avut loc, la Marsilia, îmbarcarea pe marele vas de croazieră Armand-Behic. Au fost, desigur zile grele, încărcate de spaimele produse de evoluția războiului, de insuccesele repetate al lui Mihail Cantacuzino în obținerea unor soluții rapide și sigure pentru întoarcerea acasă, în România – pe Mare sau pe uscat. În curgerea acestor zile, serile cu muzică susținute de George Enescu, vor fi fost, așa cum de altfel distinsa prințesă nota, singurele prilejuri ca ”familia” și oaspeții săi să mai uite de grijile și spaimele provocate de război. Evenimentele care se petreceau, starea de război care cuprinsese Europa, stârneau distinsei prințese gânduri amare și critici aspre la adresa liderilor – militari și politici – care nu știuseră să găsească – prin dialog și compromisuri (ca până atunci) – soluții pașnice, recurgând la soluțiile – întotdeauna nefaste – ale războiului. ”Coasa blestemată – scria Maruka cu amărăciune în Amintiri – n-ar fi avut ce face, nici moartea ce recolta, dacă în Germania ar fi dictat marii oameni, creatorii de frumos, binefăcători ai omenirii, și nu Wilhelm al II-lea. Grâul, mierea, cerealele – mană binecuvântată – ar fi curs din abundență în locul sângelui; și în locul tunului ar fi răsunat cântecul vieții – din opere nemuritoare”. (ibidem, Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 292). Aceste gânduri – izvorâte poate în acele seri cu muzică din apartamentul de pe strada Chalgrin, din Paris – constituiau un superb mesaj pacifist pe care distinsa prințesă îl formula la vreme de război. Cu astfel de gânduri va fi pășit distinsa prințesă moldavă pe puntea marelui vas de croazieră francez, Armand-Behic, în acea zi de 12 septembrie 1914. Cum a fost voiajul distinsei prințese moldave și al companionilor săi, copiii, soțul, personalul (numeros) de serviciu și, nu în ultimul rând, al tânărului muzician român, George Enescu, iubitul (de taină) al capricioasei prințese? Citiți episodul următor din mini serialului: GEORGE ENESCU – INFIDEL? (4) Nocturnă pe Mare! Citiți!
