Distinsa prințesă avea să afle mai târziu, peste ani, când va călători împreună cu George Enescu pe Mare, în turneele lui peste Ocean, în Statele Unite ale Americii, că asemenea ipostaze erau posibile: ”EL” – în Salonul de muzică, la pian, visător – cântând; ”EA” – undeva într-un loc discret, ascultând tăcută, subjugată de farmecul lui și al muzicii! Din fericire pentru distinsa doamnă, DOMNIA SA avea să fie acea EA, domnia sa avea să fie ACEA FRUMOASĂ FEMEIE care-l asculta pe tânărul muzician, având privilegiul de a sta aproape de el – oricât de aproape – de a ține în mâna SA, mâna LUI! Pentru George Enescu, o asemenea ipostază – să cânte în Salonul de muzică al unui vas de croazieră – nu avea nimic neobișnuit, extraordinar. Era un loc comun: să intre în Salonul de muzică la orele calme ale dimineții și să cânte. Căci, lui George Enescu – îi plăcea pe Mare. Avea – pentru această ”înclinație” a sa – și o explicație.
LUI ÎI PLĂCEA PE MARE
Maruka avea să afle că lui George Enescu îi plăcea să meargă în turneele de peste Ocean, pe vase de croazieră, preferând acest mijloc de transport celui cu avionul, care, pe cât era de rapid, pe atât era – declara el – de nesigur. Și această preferință – așa cum avea s-o spună adesea – venea de acolo că pe un vas de croazieră avea liniște, nu mai era asaltat de jurnaliști, nu mai era vedeta saloanelor muzicale și a podiumului de concert din sălile celebre unde cânta. Aici pe vapor era un pasager, un pasager ca oricare altul, un anonim, ipostază care-i convenea de minune. Să ne amintim că toate turneele pe care George Enescu le-a făcut în America, începând cu primul său turneu din anul 1922-1923, și până la ultimul, cel din 1951, muzicianul român a ales să treacă Oceanul pe un vas de croazieră. Nu-l îngrijora faptul că voiajul pe Mare era lung, dura multe zile. Dimpotrivă, era fericit, mulțumit că acest timp, al voiajului, era un timp ”pentru sine”. Aici, pe Mare, pe Ocean, în Salonul de muzică, ori stând pe punte, sau în cabina sa, legănat de valuri, sau dimpotrivă, zgâlțâit strașnic, deoarece pe Ape, mai vin și furtuni, muzicianul putea lucra în voie, se putea gândi în liniște la ”muzica” pe care o avea în cap și pe care dorea s-o pună pe note. În această privință a ”muzicii pe care o avea în cap”, muzicianul român a dezvăluit unui doritor interesat de planurile sale componistice că pentru a ”pune în pagină”, muzica pe care ”o avea în cap” i-ar fi trebuit două sute de ani de viață! Înțelegem, deci, de ce prefera muzicianul român voiajul pe Mare. Pentru că pe Mare avea liniște și putea să scrie! Să compună!
UN CONCERT CARITABIL
Acum, însă, în acest septembrie al anului 1914, aflându-se pe marele vas de croazieră Armand-Behic, fugind din calea războiului care începuse, ducându-se spre ”casă”, în România, muzicianul român nu s-a putut bucura de liniștea pe care și-o dorea, nu și-a putut rezerva timpul pe care-l avea la dispoziție pentru a-și duce mai departe lucrul la compozițiile sale. Intrase imediat în febra pregătirii unui concert. Un concert caritabil, un concert destinat victimelor războiului care abia începuse. Abia se urcaseră pe vas, abia porniseră la drum, și iată că venise propunerea să susțină un concert caritabil. Și nu singur, ci împreună cu un alt muzician român care se afla și el acolo, gonit din Franța de urgia războiului: pianistul Sergiu Tănăsescu. Este ciudat că distinsa prințesă moldavă, care-l ținea sub ochi pe tânărul muzician român, nu menționează nimic în Amintirile sale despre febra imediată în care intrase George Enescu pentru pregătirea acestui concert. Nici despre programul acestui concert, distinsa prințesă nu ne spune nimic. Căci în acel ”concert caritabil” cei doi artiști, George Enescu și Sergiu Tănăsescu au prezentat un program pe cât de ales, pe atât de accesibil unui public larg, eterogen, cum numai pe un vas de croazieră poate fi. Iată-l: Concertul de Nardini, Havaneza de Saint-Saens, Airs Tziganes de Sarasate, Meditation de Thais de Massenet, Humoreska de Dvorak și Variațiuni pe o temă de Corelli de Tartini. (Cf. Colette Axente, Ileana Rațiu, George Enescu. Biografie documentară. Tinerețea și afirmarea (1901-1920), Editura Muzicală a UCMR, București, 1998, p. 140). După cum se vede, era un program de înaltă virtuozitate artistică, virtuozitate pe care cei doi artiști, George Enescu – violonistul – și Sergiu Tănăsescu – pianistul – o aveau.
CE VOIA SĂ ȘTIE PRINȚESA
Cu siguranță, distinsa prințesă moldavă va fi ascultat programul prezentat de cei doi artiști. Dacă – acest program va fi fost pe placul său, n-avem știre, întrucât – așa cum am spus – distinsa doamnă nu face nici un fel de precizări în Amintirile sale. Modul lapidar în care trece peste acest moment muzical, ne face să credem că pasă-mi-te, distinsa doamnă nu avea ”urechi” pentru muzică, ci numai ”ochi” pentru persoanele feminine ce – subjugate de farmecul muzicianului român – ar fi căutat să-i iasă în cale, să-i stea pe aproape, chiar foarte aproape, să-l țină de mână și să-l privească ”fix” în ochi, cu ochii lor, negri, albaștri sau căprui. Așa se va întâmpla și acum, pe vasul de croazieră Armand-Behic. Cum am spus, deși George Enescu și Sergiu Tănăsescu susținuseră un program cu lucrări remarcabile, distinsa prințesă moldavă, nu va menționa nimic în Amintirile sale. Faptul pare oarecum ciudat, deoarece Maruka avea o solidă educație muzicală, susținea la ea acasă, ori în Conacul familiei de la Tescani (Moldova) serate muzicale, unde cu contribuția unor muzicieni consacrați, se ”făcea muzică”, muzică bună, spre încântarea distinșilor săi oaspeți ce populau saloanele mondene, cluburile aristocratice, exclusiviste, sau chiar cabinete politice ori diplomatice. Iar George Enescu, iubitul de taină al distinsei prințese, era nelipsit (atunci când se afla acasă, în România) de la asemenea serate, el fiind, aproape întotdeauna, protagonistul lor, cântând – cu aceeași măiestrie inegalabilă – fie la vioară, fie la pian. Acum, însă, Maruka, trece sub tăcere programul concertului de binefacere de pe vasul de croazieră Armand-Behic, fiind interesată mai mult de ceea ce avea să urmeze la finele concertului și ceea ce aveau să facă cei doi: frumoasa pasageră de la Clasa a III-a și superbul muzician, iubitul său.
FRUMOASA PASAGERĂ ERA ACOLO
Fiind un concert ”caritabil” – la el avusese acces oricine dorea să participe. Pasageri de la clasele celor bogați, care ocupaseră cabinele de clasa I-a și a II-a, dar și pasagerii de la clasa a III-a. Cei săraci – și mulți. Printre ei se va fi aflat și ”frumoasa evreică” cu ochi negri, trupul ”lung, mlădios”, și ”obrazul fin, biblic, obrazul perfect și fruntea albă”, pe care Maruka o văzuse în acea dimineață neobișnuită, înăbușitoare, stând aproape, chiar foarte de aproape – cum notase ea – privindu-l fix pe tânărul muzician. Strecurându-se printre pasagerii de pe vas, veniți să asculte muzică, distinsa prințesă moldavă o va fi găsit repede și pe pasagera de la ”clasa a III-a” și va fi rămas, cum se spune, cu ”ochii pe ea!”, nefiind interesată de muzică ci de ceea ce avea să facă frumoasa evreică cu ochi negri. Iar ceea ce aștepta distinsa prințesă moldavă s-a întâmplat. La sfârșitul concertului, frumoasa pasageră cu ochi negri de la Clasa a III-a s-a apropiat de George Enescu, i-a luat mâna și a dat să i-o sărute. Era, desigur, felul ei de a-și exprima bucuria, admirația pentru artistul ce se afla în fața sa. Dar – stupoare! Artistul a respins acest gest de admirație. Și-a retras mâna și a întors spatele frumoasei sale admiratoare. Maruka va fi privit stupefiată – căci totul se petrecea sub privirile sale. ”L-am văzut retrăgându-și mâna pe care admiratoarea lui voia să i-o sărute”– scrie ea în Amintiri cu o satisfacție juvenilă
EL ȘI-A RETRAS MÂNA!
Gestul acesta – al retragerii mâinii – pe care frumoasa pasageră de la Clasa a III-a voia să i-o sărute, în semn de omagiu, de exprimare a admirației pe care i-o purta ca artist – era în firea muzicianului român. Căci el întâlnise și alți admiratori – femei și bărbați – care voiau să-și exprime astfel mulțumirea pentru bucuria pe care muzicianul le-o dăduse prin arta sa. Dar, tânărul muzician, nu agrea astfel de gesturi de adorație! El era artist, nu Papa de la Roma! Ceea ce va fi convins, însă pe distinsa prințesă moldavă că între iubitul ei (de taină) George Enescu și frumoasa evreică de la Clasa a III-a nu era nimic va fi fost modul – ferm, și imediat – în care tânărul muzician, după ce și-a retras mâna din mâna frumoasei femei – i-a întors spatele. Distinsa prințesă va fi privit, cu o fericire nesperată, atitudinea LUI. Acesta va fi fost gestul decisiv care va fi convins pe tânăra prințesă moldavă că tânărul muzician era statornic în iubirea sa față de EA, că nu se lăsa sedus de întâmplări efemere. Că nu-i era infidel. Dimpotrivă!
O PALĂ DE VÂNT ADUCE CERTITUDINEA
Și șarpele geloziei care mușcase din sufletul distinsei prințese moldave se va fi retras degrabă în tenebrele de unde venise. În statornicirea acestui gând a venit în ajutorul prințesei și….vântul. ”Debarcând la Constantinopol – scrie ea în Amintiri – o pală de vânt i-a ridicat fusta verde cu ape, frumoasei Rașela, ca să vedem – Enescu și cu mine – că avea picioarele în paranteză”. ( Maria Cantacuzino-Enescu, Lumini și umbre. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a, revăzută, Editura ARISTARC, Onești, 2005, p. 295). Acest detaliu – picioarele în paranteză – ale frumoasei pasagere de la Clasa a III-a – va fi adus distinsei prințese moldave, liniștea deplină. Căci ”picioarele în paranteză”, adică…..strâmbe, constituie cea mai grea pedeapsă dată de Dumnezeu oricărei femei din lume. Dar, ce paradox! Acum, distinsa prințesă, aproape că se rușina de gândurile pe care le nutrise față de cei doi – Enescu și frumoasa Rașela, sau Ruth – căci nu-i știa numele. ”Mi-a fost rușine și ciudă – scrie ea, oarecum spășită, și cu siguranță împăcată – pentru ea și pentru el, oricât de lipsit de sens ar părea acest lucru”. (ibidem, Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 295).
GELOZIA – CA UN LEIT MOTIV AMAR
Și astfel s-a încheiat idila care s-ar fi putut înfiripa între tânărul muzician român, George Enescu și frumoasa pasageră de la clasa a III-a de pe vasul de croazieră Armand Behic. Era în toamna anului 1914 și iubirea secretă (secretă? Ași!) dintre frumoasa prințesă moldavă, Maria Cantacuzino, și tânărul muzician român, George Enescu era abia la început! Tot așa erau și sentimentele de gelozie pe care tânăra prințesă moldavă le încerca adesea! Căci șarpele geloziei ieșea din când în când din tenebre și mușca din sufletul prințesei! Gelozia pe care Maruka o va fi încercat, nu se va încheia cu acea împrejurare (pasageră) trăită de ea pe vasul de croazieră Armand-Behic în acel septembrie tulburător și dramatic al anului 1914. Căci George Enescu – avea s-o spună și Maruka în dese rânduri – era un bărbat frumos, fascinant, care atrăgea atenția și stârnea sentimente de admirație și iubire – oriunde s-ar fi aflat: ca muzician, ca simplu partener de dialog, dar și ca bărbat. Mai ales! Conștientizând această latură a atracției pe care George Enescu, o exercita asupra sexului frumos, Maruka avea să trăiască multe spaime, avea să ”înlemnească de ciudă”, avea să simtă șarpele geloziei mușcând adânc din sufletul său. Mai târziu, când tinerețea trecuse – a ei, dar și a lui – distinsa prințesă va trăi gândul – halucinant – că până și o infirmieră ar fi putut deveni iubita distinsului muzician. Dar despre aceste spaime, despre prezumtive infidelități ale muzicianului față de distinsa prințesă moldavă, vom povesti/scrie altă dată! Pe curând!
