Dar această ”fericire omenească” – ce ar fi putut stârni gelozia unei sirene – se clătina. Iar intuiția ei – de îndrăgostită (sau poate pânda secretă pe care o instituise asupra bărbatului iubit) – îi dă neliniști. La numai câteva zile după ce ”tribul” lui Mihail G. Cantacuzino (cum numise ea, cu ironie, familia sa) se îmbarcase pe marele vapor francez de croazieră Armand-Behic, distinsa prințesă, Maria Cantacuzino, avea să trăiască momente de spaimă, de ciudă – de gelozie!
FRISONUL
Îl văzuse pe iubitul său, George Enescu, stând de vorbă cu o tânără femeie, ”o evreică frumoasă” – cum avea să scrie în Amintirile sale. Cei doi erau pe punte. EA, evreica, îl ținea de mână și cei doi stăteau – observă Maruka – ”foarte de aproape”. Un frison va fi trecut prin toată ființa distinsei prințese. Cum? Pynx, atât de aproape de o femeie străină? De o altă femeie – decât EA? Și nu era numai atât! Acea femeie îl ținea de mână! Dumnezeule! Îl ținea de mânăăăăăăă! Și EL? Ce făcea? Ei bine, EL își lăsase mâna LUI – în mâna EI! ”O primejdie înăbușitoare plutea în aer” – scrie Maruka. Și distinsa prințesă povestește cum ieșise din cabină, pe punte, taman în clipa aceea, când cei doi, stăteau cam….. prea aproape. Va fi fost împinsă, poate, de o presimțire, de un resort secret care-i mână întotdeauna pe îndrăgostiți? ”Dimineața – scrie ea – era înăbușitoare în cabină. Urcând pe punte să respir îl văd pe Enescu stând de vorbă, foarte de aproape, cu o evreică frumoasă” (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave. Ediția a II-a revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p. 294) Cine era EA? De unde venise? Maruka o va fi privit cu atenție și își va fi amintit – pe clipă – că această EA, care ținea în mâna EI, mâna LUI, era o pasageră de condiție modestă.
NU, NU ERA O NĂLUCIRE
O văzuse în treacăt printre ”călătorii de clasa a III-a”. Era ”o evreică frumoasă – scrie ea – pe care o remarcasem pentru că semăna cu mine”. (ibidem, Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 294) Maruka nu ne spune prin ”ce” semăna acea ”evreică frumoasă” cu domnia sa! În fine. Să trecem mai departe! Văzându-i pe cei doi, distinsa prințesă va fi înlemnit. Nu atât de spaimă – cât de ciudă! O și spunea: ”Rămân țintuită locului de ciudă” – scrie distinsa doamnă. O imensă neliniște va fi trecut prin mintea și sufletul prințesei. Acel sentiment de ”ciudă” care o țintuise locului punea stăpânire pe întreaga sa ființă. Era – scria ea în Amintiri – ca și cum ființa sa s-ar fi încărcat de ”electricitate și de pasiune” și simțea cum se ambalează ”ca un cal sperios la cea mai mică nălucire”. Nălucire? Oh, nu, nu! Frumoasa evreică – cum o apreciase ea – nu era o nălucire! Era o ființă – reală! Și era – frumoasă! O frumusețe de nedezmințit pe care Maruka o recunoaște, o admite cu o ciudată onestitate. Spunem cu onestitate deoarece, în mod obișnuit, atunci când sunt puse în astfel de împrejurări care le stârnesc neliniști, sentimente de ciudă, de frustrare, de gelozie, femeile – oricât de educate ar fi – cu greu se pot stăpâni, cu greu înăbușă în ele impusul de a găsi ”rivalei” epitetele cele mai dezavantajoase cu putință, pentru a le da jos de pe soclul unde le-au urcat nesăbuința, admirația sau chiar iubirea masculină. Maruka, însă, recunoaște frumusețea femeii ce cucerise atenția (oare numai atenția?) tânărului muzician – iubitul ei. Privește la cei doi și se întreabă: ”Nălucire să fie însă obrazul fin, biblic, ovalul perfect și fruntea albă?” Nu știe care va fi fiind numele acestei ”năluci”: Ruth – sau Rașela? Nu avea nicio importanță numele ei! Ci mult, mult mai important era că EA stătea ”foarte de aproape” de EL, de tânărul muzician. Și nu numai atât. Îl privea ”fix pe artist, cu niște ochi mari, negri, plini de extaz”! Distinsa prințesă observă că frumoasa evreică ”cu ochi mari, negri” avea un corp ”lung, mlădios” care parcă – halucina ea – ”se oferă”. Văzând toate acestea, sufletul, mintea sa de femeie îndrăgostită se vor fi tulburat strașnic. ”Îmi mai trebuia ceva în plus ca să-mi ies din fire?” – se întreabă ea. Dar – se pare – nu și-a ieșit din fire! Și va fi analizat – la rece – clipele prin care trecuse! A fost ca o furtună – pe care a trăit-o și pe care a simțit-o până în adâncul ființei sale. Până la fibră! Dar, cu o forță – de care se va fi mirat ea însăși – a tăcut. ”Enescu – scrie distinsa prințesă în Amintiri – nu a știut niciodată ce furtună s-a stârnit atunci în mine” (Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 295). Dar această ”furtună” – i se părea distinsei prințese – trecuse! Și era înclinată să creadă că fusese doar o întâmplare efemeră și că ea n-avea să se mai repede. Era gata s-o dea uitării. În sufletul și în mintea ei de îndrăgostită nutrea speranța că NU, nu-l pierduse pe iubitul său și că aventura ce ar fi putut să fie, idila ce s-ar fi putut înfiripa, a luat sfârșit înainte de a începe. Dar, o împrejurare nouă, neașteptată, avea să clatine speranța distinsei îndrăgostite moldave.
SALONUL DE MUZICĂ
Pe acel superb vas de croazieră Armand-Behic, pe care Maruka se îmbarcase cu întreaga sa familie, exista, desigur, un ”Salon de muzică”. Un Salon, înzestrat – negreșit – cu un pian. Un pian, mai mult sau mai puțin de firmă, mai mult sau mai puțin bine acordat, un pian unde cântau, seară de seară, muzicanți plătiți. Uneori cântau și amatori, care se aflau printre pasageri și care, din când în când, ca să le mai treacă de urât, sau ca să câștige simpatii, ori chiar admirația doamnelor (dacă erau bărbați) sau a domnilor (dacă erau femei) la a căror inimă și iubire aspirau, se așezau la pian și cântau. Era de ”bon ton” să știi să cânți la pian, ceva – orice: serenade, canțonete, valsuri de Strauss, mai rar de Chopin și – și mai rar – alți compozitori, precum Brahms, Liszt, Mozart, Debussy, Frank, Ceaikovski, Rahmaninov, Rimsky-Korsakov, Stravinsky, Prokofiev, Șostakovici, etc., etc., – deși și în opera acestora se găseau compoziții frumoase, accesibile marelui public. Imaginați-vă cât de romantic putea să fie ca, dimineața, mai târzior, așa, înainte de prânz, (căci pe vapor, pasagerii petrec până noaptea târziu, indiferent dacă sunt la clasa I-a, a II-a sau a III-a) cineva să vină în Salonul de muzică și să cânte. ”Pentru sine” sau pentru ”cineva”, acel ”cineva” fiind un EL, sau o EA, care stă undeva, într-un colț și ascultă tăcut, imaginându-și că acea muzică îi este dedicată, că acea muzică este un mesaj de iubire, că acea muzică este izvorâtă din sufletul celui care o cântă, bla., bla., bla, Și astfel, în ”Salonul de muzică” al unui vapor de croazieră începe – sau se sfârșește – o idilă, o ”poveste” de iubire. Curată ca Marea și efemeră ca valurile ei dantelate. Să fi trăit cei doi – ”frumoasa evreică” și tânărul muzician român astfel de clipe în Salonul de muzică de pe vasul de croazieră Armand Behic? N-avem știre, întrucât nici unul dintre prezumtivii protagoniști ai unei asemenea ”trăiri” nu va povesti nimic, niciodată. Nici distinsa prințesă n-avea știre deși, cu imaginația ei bogată (hrănită de gelozie) ar fi putut construi cu ușurință o scenă ca aceasta: Pynx, la pian cântând visător; ”frumoasa evreică”, ascultând (pierdută) sunetele ce zburau de sub degetele lui fine, energice.
O IPOTEZĂ POSIBILĂ
Noi credem că o asemenea ipostază a celor doi va fi fost posibilă întrucât pe vas avea să aibă loc un concert caritabil. Iar acel concert caritabil avea să fie susținut de George Enescu și conaționalul său, pianistul Sergiu Tănăsescu. Cu siguranță, înainte de concert cei doi muzicieni vor fi intrat în Salonul de muzică și vor fi cântat. Vor fi repetat. Căci programul pe care aveau să-l prezinte în acel concert caritabil era unul ce nu putea fi susținut fără o repetiție, fără o pregătire prealabilă. Este posibil, ca atrasă de sunetele ce veneau din Salonul de muzică, tânăra pasageră de la clasa a III-a – cum precizase Maruka – să se fi furișat în Salonul de muzică și să fi ascultat – fermecată – pe cei doi artiști. Căci interesul pe care-l arătase deja lui George Enescu, apropiindu-se de el (cam prea mult, i se păruse Marukăi) și curajul cu care îl luase de mână, ținând-o în mâna sa – ipostază pe care Maruka o văzuse cu ochii săi dimineața pe punte și care-i stârnise mânia – arătau că ”frumoasa evreică” îl știa pe tânărul muzician român. Știa cum arată, poate îl și ascultase în vreunul din concertele sale (numeroase) în capitalele europene. Căci tânărul muzician român era în anul 1914 un muzician european de succes. Atât prin aparițiile sale concertistice cât și prin compozițiile sale. Poate că ”frumoasa evreică” va fi fost, nu numai o iubitoare de muzică, ci chiar o muziciană. Căci în familiile (mai înstărite) din etnia sa, studiul muzicii făcea parte din ABC-ul educației generale, ceea ce facilita, apoi, extinderea acestui studiu, aprofundarea lui prin alegerea unui instrument anume. Ceea ce a urmat întărește ipoteza noastră că ”frumoasa evreică” știa cine era George Enescu și nu voia să piardă prilejul de a-i arăta admirația sa. Dacă era sau nu îndrăgostită de tânărul muzician român? Ehhhhh! Aici, n-avem nimic a spune! Necunoscute sunt căile sufletului și ale minții! Dar scena pe care Maruka o văzuse dimineața pe punte avea să se repete, fapt ce va fi dat, din nou, fiori distinsei prințese îndrăgostite. Dar zeița Fortuna va fi fost pe aproape. Ea va fi privit momentul, va fi intuit frisonul din ființa prințesei moldave și, înduioșată, poate, a întins bagheta sa fermecată și a schimbat finalul. Un final ce va fi a fost pe gustul tinerei prințese, potolindu-i geloziile care, iată – va constata distinsa prințesă moldavă – erau….efemere. Cum s-au petrecut toate acestea? Citiți episodul următor din mini serialul: GEORGE ENESCU – INFIDEL? (6) Gelozii efemere! Citiți!
