CONDUITA SA? PRO EUROPEANĂ!
Propunerea pe care distinsul critic muzical, Jean Victor Pandelescu o avansa ”Comisiei de îndrumare” a Secției de Critică și Muzicologie a Uniunii Compozitorilor și Muzicogilor din România, se încadra perfect în conduita sa. O conduită pro europeană. Ca și în cazul lui Vasile Cristian (pe care vi l-am prezentat într-un episod anterior) iată, nici în palmaresul lui Jean Victor Pandelescu nu găsim studii, articole, monografii atinse de morbul proletcultismului și pro sovietismului. Citind datele din LEXICONUL lui Viorel Cosma ne convingem că da, Jean Victor Pandelescu nu căzuse în capcana propagandei comuniste, că – în pofida vremurilor în care trăia – rămăsese un pro european autentic. El nu dezavua ”Apusul”. În concordanță cu acest spirit se afla și propunerea sa. Această propunere intrase în atenția ”Comisiei de îndrumare”, trecuse prin ”furcile caudine” și se afla într-un moment fast: fusese acceptată. Primise ”undă verde”. În consecință, avea să fie consemnată într-un Proces-verbal, dobândind astfel, un caracter oficial, cu valoare de document. Din acest document, găsit în Dosarul 486/1951, p. 72, din Fondul Uniunii Compozitorilor, aflat în custodia ANIC, l-am aflat și noi.
EROUL SĂU? UN EUROPEAN!
Care era subiectul pe care distinsul critic muzical Jean Victor Pandelescu își propunea să-l așeze pe masa sa de lucru și să-l disece fără milă – așa cum făcea în bine cunoscutele sale cronici muzicale? Subiectul său era Johann Andreas Wachmann, un nume de referință în istoria muzicii românești de la jumătatea secolului al XIX-lea. De ce a ales acest personaj pentru lucrarea sa? O mărturisire, o motivație a domniei sale ne lipsește. Dar, nu este greu să găsim acest răspuns dacă vom corobora această propunere cu alte scrieri – articole, studii, cronici muzicale, traduceri – ale distinsului și prolificului cronicar muzical. Spiritul său, conduita sa pro-europeană vor fi constituit elementul decisiv în alegerea acestui subiect. Și credem că va fi fost importantă și convingerea că astfel, prin cercetarea sa, avea să aducă în actualitatea românească, în spațiul public muzical, profilul unui precursor, al unui muzician care a deschis orizonturi noi în creația muzicală românească, în opera de cunoaștere a tradițiilor populare, a folclorului românesc – prea puțin cercetat. Personajul ales de temutul critic muzical, J.V. Pandelescu, avea ”datele” necesare pentru a stârni interesul unui pasionat de istoria muzicii românești. Căci Johann Andreas Wachmann era important în istoria muzicii românești nu numai pentru că era tatăl lui Eduard Wachmann – cunoscutul compozitor și manager care a lansat în viața muzicală a Bucureștiului celebrul locaș de cultură Ateneul Român – ci și pentru ceea ce făcuse el în România, ca muzician, ca manager de evenimente muzicale dar și ca întemeietor de instituții de mare însemnătate pentru spațiul muzical românesc, precum a fost Conservatorul de muzică din București. Să privim și noi, mai aproape – atât cât ne-au permis sursele deschise la care am avut acces – personalitatea lui Johann Andreas Wachmann.
UN VIENEZ – LA BUCUREȘTI
Johann Andreas Wachmann a venit în România în jurul anilor 1830. Avea 25 de ani. Se născuse la Budapesta în 1807, fiind austriac de origine, și avea să treacă în lumea umbrelor, la București, orașul său de adopție, în anul 1863. S-a integrat imediat în viața muzicală românească fiind dirijorul și managerul unor trupe de artiști lirici ce cutreierau atunci România. Orașele București, Timișoara, Craiova – erau locațiile unor evenimente culturale de anvergură gustate de elitele intelectuale locale. Aici, în lungi popasuri, artiștii lui Wachmann cântau, dansau, aducând românilor din acele timpuri parfumul artei europene, imaginea (râvnită de autohtoni) a artiștilor străini. Johann Andreas Wachmann era nu numai dirijor și manager ci și compozitor. El avea să fie autorul muzicii unor Opere, Operete și Vodeviluri precum: Braconierul, Zamfira, Opera (cu subiect istoric) ”Mihai Bravul în ajunul bătăliei de la Călugăreni”, Vodevilul Triumful amorului, sau Poemul vocal-simfonic ”Cetatea Neamțului”. Aceste compoziții lansate în spațiul muzical românesc s-au bucurat de atenția publicului meloman. În plus, ele deschideau orizonturi încurajatoare creației muzicale autohtone. Johann Andreas Wachmann va îndrăgi, de asemenea creația vocală, scriind numeroase bijuterii muzicale destinate acestui gen.
FOLCLORUL ROMÂNESC – LANSAT LA VIENA
Dar, o componentă tot atât de importantă din activitatea sa a fost aceea de culegător de folclor. Muzicianul s-a aplecat cu interes și admirație asupra izvoarelor muzicii populare românești. El a cules numeroase melodii și dansuri populare românești. Peste 60 – cum preciza distinsa doamnă Hagianuș Preda-Shimek, într-un interviu susținut în ziua de 1 aprilie 2021 la Radio România Muzical. Caietele lui Johann Andreas Wachmann au fost publicate la Viena într-o perioadă fastă, în timpul vieții autorului. Primul Caiet a văzut lumina tiparului în anul 1846, editarea celorlalte trei întinzându-se până în anul1856. Același muzicolog, doamna Hagianuș Preda-Shimek, releva în interviul său inovația adusă de Johann Andreas Wachmann cu scopul precis de a asigura înțelegerea cântecelor populare românești, de a le sublinia muzicalitatea și a le face accesibile publicului și interpreților europeni. Muzicianul a publicat melodiile culese din România în ”transcripție occidentală și în scriitura de pian” (ibidem, Hagianuș Preda-Shimek, loc. cit.) Să adăogăm că Johann Andreas Wachmann a fost întemeietorul învățământului muzical românesc din București. Împreună cu un alt muzician european, Ludovic Wiest, Johann Andreas Wachmann va înființa, în anul 1851, Conservatorul muzical din București. A fost o instituție cu o existență efemeră. Dar, ideea sa, aceea de a da învățământului muzical din România o formă instituționalizată, a rodit. Astfel, în anul 1864, printr-un Decret semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (Decret contra semnat de Mihail Kogălniceanu) la București se înființa Conservatorul de Muzică și Declamațiune. La 6 octombrie 1864, sub direcțiunea cunoscutului compozitor Alexandru Flechtenmacher, noua instituție își deschidea porțile. Inițiativa personală a lui Johann Andreas Wachmann, devenea acum – o instituție de stat. Evenimentul se petrecea în anul 1864, la un an de la trecerea sa în lumea umbrelor:1863. De acolo, din cer, Johann Andreas Wachmann, va fi fost mulțumit că iată, o inițiativă a sa, deși cu o existență efemeră, nu se pierduse. Ea căzuse pe un teren fertil – acela al dorinței arzătoare a românilor de a se emancipa, de a se scutura de reziduurile unei suzeranități îndelungate față de Imperiul Otoman, de a se întoarce cu fața spre Europa, de a se conecta la valorile ei. Să reținem că Johann Andreas Wachmann a fost tatăl nu mai puțin celebrului compozitor și manager, Eduard Wachmann. Așa dar, acesta era personajul asupra căruia Jean Victor Pandelescu își propunea să se aplece, să șteargă colbul așezat pe obrazul său, să-l scoată din uitare și să-l aducă în fața publicului din România într-un moment istoric nefast când valorile ”Apusului” – oricare ar fi fost ele – erau dezavuate. Acesta va fi fost gândul! Acesta va fi fost visul celebrului critic muzical Jean Victor Pandelescu!
POLITRUCII STALINIȘTI – AU RĂMAS RECI
Dar gândul său i-a lăsat reci pe ”îndrumătorii” din Comisia ce funcționa pe lângă Secția de Critică și Muzicologie a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Deducem acest lucru citind documentul pe care-l avem la dispoziție. În Procesul verbal al ”Comisiei de îndrumare”, întocmit în ziua de 19 decembrie 1951, propunerea lui Jean Victor Pandelescu era consemnată ff succint. Aproape telegrafic. În economia textului ea ocupa doar două rânduri. Hm., hm., hm., Două rânduri – în care erau cuprinse doar numele autorului, al muzicianului care avea să fie studiat, caracterul lucrării și categoria în care era încadrată. Deși era o lucrare cu caracter monografic și aborda un muzician prea puțin cunoscut și dintr-o perioadă extrem de interesantă în istoria muzicii românești, precum era Johann Andreas Wachmann, lucrarea propusă de Jean Victor Pandelescu era apreciată ca fiind o lucrare de Categoria a II-a. Iar autorul primea un avans mic, de numai 15.000 de lei. Să nu fi fost ea pe gustul membrilor ”Comisiei de îndrumare” a Secției de Critică și Muzicologie? Cu siguranță! Căci – prin locul unde se născuse, se formase și își valorificase rodul activității sale de culegător de folclor, Johann Andreas Wachmann era un european. Într-un timp când în România ”Apusul” era dezavuat, fiind considerat decadent și reacționar, un european precum Johann Andreas Wachmann nu prea își avea locul într-un plan editorial aflat sub egida Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor întrucât această instituție o ”cârmise” puternic spre ”Răsărit”(îndeosebi după Conferința pe Țară a Compozitorilor și Muzicologilor din octombrie 1949).
EUROPEANUL WACHMANN – NU ERA ”PE LINIE”
În această situație, în acest climat, o lucrare consacrată lui Johann Andreas Wachmann nu era ”pe linie”, nu era în trendul zilei, și, deci, nu era importantă! Prin urmare, nu putea să fie decât o lucrare de Categoria a II-a! Dacă ne amintim bine, lucrarea propusă de Gabriela Deleanu, care își propusese să studieze un savant sovietic, pe Ivan Petrovici Pavlov, fusese apreciată ca fiind foarte importantă ea fiind inclusă la Categoria I-a. Da, daaaaaar, veți spune, lucrarea Gabrielei Deleanu aborda un subiect inspirat de un personaj – un savant – din Rusia Sovietică, pe când, Jean Victor Pandelescu, aborda un personaj de sorginte europeană și, în plus, legat de istoria României! Ori, în anul de grație 1951, pentru culturnicii și politrucii români, pentru liderii politici staliniști aflați la guvernarea României – istoria europeană, și implicit, istoria României, nu mai era atât de interesantă, de valoroasă precum era (precum devenise) istoria Rusiei Sovietice! Și asta se vedea chiar și în atitudinea unor aparatnici mărunți – precum erau membrii unei Comisii, e drept, ”de îndrumare”, înfiptă în organigrama Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Cu siguranță distinsul cronicar muzical, Jean Victor Pandelescu, nu va fi fost prea încântat atunci când va fi văzut Procesul verbal al ședinței ”Comisiei de îndrumare” a Secției de Critică și Muzicologie. Spunem – ”dacă îl va fi văzut” – întrucât pe documentul respectiv, găsit de noi în Dosarul de arhivă studiat (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 486/1951. P. 72) nu se află semnătura sa olografă. Așa cum nu se află nici semnăturile olografe ale altor participanți menționați în document.
EVALUAREA – O OFENSĂ
Integrat profund în actualitatea acelor ani, cunoscător al evenimentelor politice ce se succedau în viața politică și socială a României, ”J.V.P” va fi înțeles că sintagma ”Apusul – decadent”, ”Răsăritul – far călăuzitor” trecuse din zona sloganului propagandistic în aceea a deciziilor concrete. Era tocmai ceea ce făcuseră membrii ”Comisiei de îndrumare” a Secției de Critică și Muzicologie care încadraseră o lucrare cu caracter monografic, consacrată unui muzician prea puțin cunoscut, la o categorie inferioară – a II-a! Iar suma fixată pentru aconto – de numai 15.000 de lei – era de-a-dreptul o ofensă! Cu siguranță, atitudinea ”Comisiei de îndrumare” față de propunerea sa va fi fost pentru distinsul critic muzical Jean Victor Pandelescu un semnal, un mesaj subtil privind interesul ”Comisiei de îndrumare” față de propunerea sa, în fond, față de personajul său: europeanul Johann Andreas Wachmann. Se va fi lăsat el influențat de acest…mesaj? Va fi abandonat tema? Sau își va fi suflecat mânecile și – ignorând ”clipa” – va fi dus la capăt gândul său, visul său? Vom răspunde la această întrebare la finalul acestui mini serial după ce vom analiza și celelalte propuneri menționate în documentul din Dosarul de arhivă 486/1951, p. 72, din Fondul Uniunii Compozitorilor aflat custodia ANIC. Acum, să ne concentrăm atenția asupra următorului nume consemnat în Procesul verbal al ”Comisiei de îndrumare”: EMANOIL CIOMAC. Cum a răspuns Emanoil Ciomac, una dintre cele mai importante personalități ale spațiului public românesc postbelic, invitației staff-ului Secției de Critică și Muzicologie de a elabora o lucrare care să apară sub egida Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România? Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: ”RARA AVIS”? (11) Emanoil Ciomac – nu face reverențe! Citiți!
