PRIMUL PAS
În ziua de 9 septembrie 1949, cu câteva săptămâni înainte de Conferința pe Țară a Compozitorilor și Muzicologilor din România (21-22 octombrie), la sediul Societății Compozitorilor Români avea loc o întrunire care avea să pună bazele unei structuri deosebit de importante în viața breslei muzicienilor din România: Comitetul de conducere și administrare a Fondului Muzical. La această întrunire participau câțiva compozitori, membri ai Societății Compozitorilor: Hilda Jerea, Diamandi Gheciu, Mircea Chiriac, Anatol Vieru, Gabriela Deleanu, Andrei Szekely dar și funcționari din partea Ministerului Artelor: Simion Zaharopol. Constituirea Comitetului de conducere și administrare era pasul prin care Fondul Muzical devenea funcțional. (Octavian Lazăr Cosma, Universul Muzicii Românești, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România (1920-1995), Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1995, pp. 182-183)
SCOPUL DECLARAT (ÎN TEXTE)
Scopul declarat al Fondului Muzical era acela de a impulsiona creația muzicală. El era organizat pe baze economice și era finanțat de guvern. Atribuțiile lui erau extrem de complexe – financiare și sociale. Fondul Muzical constituia pentru muzicieni un suport financiar concret: făcea comenzi de lucrări, achiziționa lucrările prezentate, acorda pensii și împrumuturi, susținea un atelier pentru repararea instrumentelor. El asigura funcționarea unor case de odihnă și creație, cluburi, cantine etc., etc., Într-un cuvânt, era instrumentul care avea la dispoziție pârghiile necesare pentru a câștiga simpatie și încredere în noile structuri ce aveau să fie create după Conferința din octombrie, în liderii lor. Și toate acestea – se spunea – cu un singur scop: impulsionarea creației muzicale românești. Daaaaaaa! Așa era! Aparent.
MOMEALA ASCUNSĂ
În realitate, toate facilitățile acordate, făceau parte din arsenalul de mijloace prin care noul staff al Uniunii Compozitorilor, în fond, ”partidul”, voia să atragă de partea sa toată suflarea breslei. Era – să-i spunem blând – momeala ascunsă pe care liderii politici comuniști o foloseau pentru atragerea breslei muzicienilor români de partea ”partidului”. Pe orbita sa! Căci cine nu avea nevoie de bani? Cine nu avea nevoie să știe că rodul muncii sale nu se va pierde în eter, că nu va rămâne într-un sertar? Cine nu avea nevoie să știe că, iată, partiturile, aveau să fie cumpărate, editate, lansate în spațiul public? Cine nu avea nevoie să știe că exista un loc sigur – onest, în afara practicilor cămătărești – de unde să împrumute bani? Analizând – succint – facilitățile ce le acorda Fondul Muzical muzicienilor români, distinsul muzicolog român, Academicianul Octavian Lazăr Cosma, observa că da, Fondul Muzical punea la dispoziția compozitorilor ”o serie de pârghii menite să faciliteze în mod obiectiv procesul de creație” dar – preciza domnia sa – în realitate aceste pârghii erau ”momeala” pe care staff-ul Uniunii, Matei Socor și acoliții săi, o dădeau muzicienilor ”în schimbul unor partituri dorite (de Matei Socor, de ”partid” – n. ns.) înscrise ferm pe axele noii ideologii”. (subl. ns.) (ibidem, Octavian Lazăr Cosma, op. cit. p. 182). ”Deci – continua distinsul Academician – cine era adevăratul beneficiar? Compozitorii – sau puterea?” Puterea – îndrăznim noi să răspundem! Prin Fondul Muzical, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor avea cu ce să plătească – în avans – pe cei care se angajau să dea un impuls creației muzicale a Uniunii sub noua sa oblăduire! Iar activitatea ”Comisiei de îndrumare” a Secției de critică și Muzicologie era dovada concretă că acest instrument ”de impulsionare” a creației muzicale românești funcționa. Documentul găsit de noi în Dosarul de arhivă menționat, era un indiciu concludent! Prin urmare, dinspre partea aceasta a…banilor, distinsul ”prezident”, Matei Socor își luase – cum se spune – de-o grijă! Daaaaaaaar……Ce surpriză! Ce îndrăzneală…..Unii – n-au ”mușcat” momeala!
UNII – N-AU MUȘCAT
După ce va fi citit numele celor consemnați în Procesul verbal al ”Comisiei de îndrumare”, numărul proiectelor propuse, sumele de bani ce aveau să fie acordate, Matei Socor va fi privit mai atent la temele lucrărilor propuse. Și ceea ce era consemnat acolo nu prea era pe gustul său! Căci, iată, aceste teme, fir-ar să fie, prea se duceau spre trecut! Prea intrau adânc în istorie! Prea nu luau în seamă ”orientările noi” pe care le lansase domnia sa și colaboratorii săi: realismul socialist, proletcultismul, pro sovietismul, dezavuarea ”Apusului”, proslăvirea ”Răsăritului”, etc., etc., Părea de neînțeles! El și colaboratorii săi fideli se străduiau să le inducă – mai exact, să le înfigă – în mintea și preocupările breslei – fie ei compozitori, critici muzicali, sau muzicologi! Avuseseră loc evenimente importante în viața breslei: Conferința din 21-22 octombrie 1949, Săptămâna muzicii din septembrie 1951, Plenara și criticile sale din discursul rostit atunci, apoi, dezbaterile din cadrul Secțiilor de creație, articolele și studiile publicate în presa cotidiană și în revistele consacrate vieții muzicale, etc., etc., Și, când colo – ce să vezi! Ei se țineau departe! Păreau surzi! Se duceau în trecut – în istorie. Întorceau spatele prezentului. O făceau în mod conștient? Sau în virtutea unei inerții? Constatând toate acestea, ”distinsul” președinte Matei Socor va fi înghițit ”în sec”.
MATEI SOCOR – ERA ÎNCREZĂTOR
Desigur, ceva îi scăpa! Ce? ”Ceva” ce el nu putea să cuprindă, nu putea să stăpânească, nu putea să desființeze! Acest ”ceva” era… încăpățânarea unora – compozitori, critici muzicali și muzicologi – de a-și păstra concepțiile artistice, opiniile. De a le duce mai departe! Pentru Matei Socor, Procesul verbal al ”Comisiei de îndrumare” a Secției de Critică și Muzicologie, era un document care avea o parte bună și o parte rea. Partea bună – va fi apreciat domnia sa – era aceea că acest document arăta că breasla lucra. Că avea proiecte. Iar Uniunea, la rândul său, avea un instrument eficace: Fondul Muzical. Prin el dădea bani! Pentru propunerile lor autorii primeau bani. Un aconto! Nu erau bani mulți – dar erau! Decât deloc! Și, primind bani pentru lucrările lor, ei se obligau – cumva – să scrie așa cum dorea ”partidul”. Așa cum cerea ”partidul”! Era tocmai ceea ce-și doreau Matei Socor, acoliții săi, și, evident, liderii politici staliniști aflați la guvernare. Pentru distinsul ”prezident” Matei Socor acest lucru va fi fost un prilej de bucurie. Strategia sa – care era, de fapt, strategia ”partidului”- avea o bază solidă. Avea bani! Putea să promită, să momească, să plătească! Putea să întindă capcana. Distinsul ”prezident” – va fi fost foarte sigur de succesul ei. Căci, aici, pe partea asta, a banilor, se putea lucra ușor cu breasla! Credea domnia sa!!!! Mai greu era cu cealaltă parte: cu principiile, cu concepțiile artistice, cu tradițiile! Hm., hm., hm., Iată, temele propuse de către muzicologii nominalizați în acest Proces-verbal, erau un indiciu în această privință. Ele erau departe de ”orientările noi” pentru care, el, Matei Socor își dăduse multă osteneală! Dar, distinsul ”prezident” era răbdător, încrezător și tenace. De fapt, își va fi spus domnia sa, căutând circumstanțe atenuante, de la preluarea mandatului său de președinte, în toamna anului 1949, abia trecuseră doi ani! Un timp scurt, foarte scurt, pentru modelarea unei bresle atât de dificile, atât de speciale precum breasla muzicienilor români! În acest punct, distinsul ”prezident” Matei Socor se va fi scuturat strașnic de șirul de întrebări și îndoieli care-i tulburau liniștea de care avea nevoie. Va fi încercat să alunge neliniștile care-i tulburau zilele, și mai ales, nopțile. Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: RARA AVIS? (4) Neliniștile lui Matei Socor. Citiți!
