”AM CU CE BĂĂĂĂĂ! AM CU CE”!
Prin Fondul Muzical, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor avea cu ce să plătească – în avans chiar – pe cei care se angajau să dea un impuls creației muzicale a Uniunii aflată sub oblăduirea lui Matei Socor! Iar activitatea ”Comisiei de îndrumare” a Secției de critică și Muzicologie era dovada concretă că acest instrument ”de impulsionare” a creației muzicale românești funcționa. Documentul găsit de noi în Dosarul de arhivă menționat (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 486/1951, p. 72 ) era un indiciu concludent! Prin urmare, dinspre partea aceasta a…banilor, distinsul ”prezident”, Matei Socor își luase – cum se spune – de-o grijă! Ar fi putut să spună – folosind cu emfază, o sintagmă arogantă și batjocoritoare care, mai târziu, peste ani (după căderea comunismului în România) avea să devină refrenul unui cântec al unei trupe la modă (datorită vulgarității textelor folosite): ”Am cu ce băăăăă”! ”Am cu ce!”
DAAAAAAR….
Cu siguranță distinsul ”prezident” Matei Socor va fi citit documentul încheiat de Comisia de îndrumare a Secției de Critică și Muzicologie, în ziua de 19 decembrie 1951. Era în stilul său – să știe, să treacă pe sub ochii săi TOT. De fapt, să cenzureze TOT. După ce va fi trecut de numele celor consemnați în Procesul verbal al ”Comisiei de îndrumare”, după ce va fi aflat numărul proiectelor propuse, după ce va fi luat cunoștință de cifre, de categorii, de banii ce trebuiau acordați, Matei Socor va fi privit mai atent la temele lucrărilor propuse. Și ceea ce era consemnat acolo nu prea era pe gustul său! Căci, iată, aceste teme, fir-ar să fie, prea se duceau spre trecut! Prea intrau adânc în istorie! Prea nu luau în seamă ”orientările noi” pe care le lansase domnia sa: realismul socialist, proletcultismul, pro sovietismul, etc., etc., Părea de neînțeles! El și colaboratorii săi fideli se străduiseră să le inducă – mai precis, să le înfigă – în mintea și preocupările breslei – fie ei compozitori, critici muzicali, sau muzicologi! Avuseseră loc evenimente importante în viața breslei: Conferința pe Țară a Compozitorilor și Muzicologilor din 21-22 octombrie 1949. Se elaboraseră documente programatice clare, precum Rezoluția și Statutul. Apoi avuseseră loc alte evenimente decisive, ”de linie”, precum au fost Plenarele Uniunii, Săptămâna muzicii! Și, nu în ultimul rând, dezbaterile din cadrul Secțiilor de creație, articolele și studiile publicate în presa cotidiană și în revistele consacrate vieții muzicale, etc., etc., Și, când colo – ce să vezi! Ei se țineau departe! Păreau surzi! Se duceau în trecut – în istorie. Întorceau spatele prezentului. O făceau în mod conștient? Era o sfidare? O sfidare…pe față? Dumnezeule, unde ne aflăm? Am muncit în gol? Noi toți? Prin toți înțelegând nu breasla ci doar pe cei coagulați în jurul său, oamenii săi de încredere: culturnicii, politrucii (cu trese sau fără). Constatând toate acestea, în anul de grație 1951, ”distinsul” președinte Matei Socor va fi înghițit ”în sec”. Desigur, ceva îi scăpa! Ce?
DINCOLO DE CUVINTE
Credem că, citind acest document, Procesul verbal al ”Comisiei de îndrumare” a Secției de Critică și Muzicologie din 19 decembrie 1951, și analizând temele propuse, Matei Socor va fi conștientizat că dincolo de cuvinte – de criticile și anatemele aduse creației muzicale românești și creatorilor ei (în viață, sau nu) pe care le făcuse cu diferite ocazii (în Conferința Compozitorilor din octombrie 1949, în Săptămâna Muzicii din septembrie 1951, în Plenara organizată concomitent cu acest eveniment, în articole și studii) se afla ceva! ”Ceva” ce el nu putea să cuprindă, nu putea să stăpânească, nu putea să desființeze. Părea a fi peste puterile și mijloacele sale! Nu puține – căci ”partidul” era pe aproape – veghea – iar ”băieții cu ochi albaștri” și mai aproape! Acest ”ceva” – spunem noi, cu o întârziere de aproape trei sferturi de secol – era… încăpățânarea unora de a-și păstra concepțiile artistice, opiniile. Voința de a le duce mai departe! Dârzenia de a fi consecvenți cu ei înșiși, cu crezul lor artistic, cu conduita lor!
SEMNE RELE
Pentru distinsul președinte Matei Socor, toate acestea erau semne rele! Nu erau de bun augur. Ahhhhhh, breasla asta, cu toate metehnele ei! Și, ostenit, dezamăgit, nedumerit sau, poate, chiar furios, Matei Socor își va fi tras pleoapele peste ochii săi mari, blânzi și buni – de armean – așteptând vremuri mai bune. Mai bune pentru cine? Pentru domnia sa? Hm., hm., hm., N-aveau să fie chiar atât de bune! Și aceasta avea să se vadă peste puțin timp! În martie 1954, când va fi nevoit să-și dea demisia din funcția de președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. O demisie pe care avea s-o trimită în….plic! Rușine? Dezamăgire? Furie? Sau lehamite? N-avem știre întrucât distinsul ”prezident” nu va comenta niciodată, public, motivele care au dus la demisia sa! Motive pe care, evident, le știa. Sau, le intuia! În ”târg”, însă, se mai știa câte ceva. Căci ”bârfele” – spuse cu glas șoptit pe la colțuri, la ”cafea”, sau ”la ceai”- aveau un sâmbure de adevăr! Se făceau conexiuni, se coroborau date, se lansau ”păreri” – suficiente ca soclul pe care fusese ”aburcat” în 1949 de către ”tovarășii de la partid”, să fie fisurat.
”BÂRFELE” – AVEAU UN SÂMBURE DE ADEVĂR
Demisia lui Matei Socor venise la puțin timp după debarcarea Anei Pauker din fruntea Partidului. Iar ”în târg” se știa că Matei Socor fusese puternic sprijinit de apriga doamnă a politicii românești. Și asta încă din tinerețe, Ana Pauker fiind aceea care semnase ”recomandarea” pentru primirea lui Matei Socor în Partidul Comunist Român. De aci și până la a lega înlăturarea lui Matei Socor de aceea a înlăturării înaltei doamne kominterniste nu era decât un pas. Căci românii sunt neîntrecuți în a face conexiuni. În lipsa informațiilor certe, sigure, ei deșiră ”ghemul” speculațiilor. Leagă ”fapte” aflate la celălalt capăt al firului și le dau semnificații plauzibile. Cu siguranță, demisia lui Matei Socor va fi fost comentată în interiorul breslei. Unii – se vor fi bucurat! Alții – cei care fuseseră ”mâna sa dreaptă” – nu vor fi fost prea fericiți! Căci, odată cu plecarea ”șefului” le cădeau și lor pernele (multe) pe care se așezaseră! Motivele adevărate nu erau la îndemâna tuturor. Cu siguranță ele vor fi fost cunoscute acolo ”sus”, ”la partid”. Dar și acolo, cercul era restrâns! Căci nu tot ceea ce era ”moșit” în spatele ușilor închise ajungea să fie consemnat în pagina scrisă, sau dacă da, lua forma unui document succint, sec, un ”proces verbal”. Amănuntele, controversele, adevărul, rămâneau doar în mintea protagoniștilor. Unii aveau să le povestească mai târziu. Și numai după ce vor fi ieșit din corsetul ”spiritului de partid”, ale devoțiunii și sacrificiului, adică după ce vor fi fost mătrășiți, târâți în ședințe de ”condamnare” umilitoare și țesute pe minciuni și martori falși. Alții, o vor face numai după prăbușirea sistemului politic comunist, în decembrie 1989! Mulți nu vor avea – nici după această schimbare profundă – curajul necesar pentru distanțarea de acel timp! Și vor lua cu ei asemenea amintiri aruncându-le în neant. Neantul uitării!
DAR ÎN 1951 – ERA PE CAI MARI
Dar, atunci, în decembrie 1951, distinsul ”prezident” al breslei muzicienilor români era pe ”cai mari” – cum se spune! Nu putea anticipa ceea ce avea să i se întâmple în scurt timp – numai peste trei ani! Adică, în martie 1954. Ceea ce vedea acum înscris în acel document, Procesul verbal al ”Comisiei de îndrumare” a Secției de Critică și Muzicologie, era un document care îi dădea o stare de mulțumire! Dar și neliniști. Căci, citit cu atenție, documentul avea o parte bună și o parte rea. Partea bună era aceea că el arăta că breasla lucrează. Că avea proiecte. Că răspundea solicitărilor staff-ului în frunte cu Matei Socor, interesat să dea o imagine nouă breslei, care iată, ”făcea pași” spre ”partid”., bla., bla., bla., Iar Uniunea, prin instrumentul său cel mai sigur, Fondul Muzical, funcționa. Dădea bani! Pentru propunerile lor autorii primeau bani. Un aconto! Nu erau bani mulți – dar erau! Decât deloc! Pentru distinsul ”prezident” acest lucru va fi fost un prilej de bucurie. Uniunea avea un Fond Muzical! Avea o ”pușculiță”. Putea să promită, să momească, să plătească! Aici, pe partea asta, a banilor, se putea lucra ușor cu breasla – credea Matei Socor!
NELINIȘTI ASCUNSE
Mai greu era cu cealaltă parte: cu principiile, cu concepțiile artistice, cu spiritul! Hm., hm., hm., Iată, temele propuse de către muzicologii nominalizați în acest Proces-verbal erau un indiciu în această privință. Erau teme care nu erau tocmai pe gustul lui Matei Socor – și nu numai. Erau teme care nu țineau cont de sarcinile pe care muzicienii români – compozitori și muzicologi – le aveau acum, după ce fusese înființată Uniunea, acum după ce fusese adoptat un nou Statut, acum după ce fusese adoptată o Rezoluție care trebuia să fie ”cartea de căpătâi” a breslei. Îndreptarul ei! Aici – mai era de ”lucrat”! Era nevoie de răbdare și perseverență. De fapt, își va fi spus domnia sa, căutând circumstanțe atenuante, de la preluarea mandatului său de președinte, în toamna anului 1949, abia trecuseră doi ani! Un timp scurt, foarte scurt, pentru modelarea unei bresle atât de dificile, atât de speciale, precum breasla muzicienilor români! Și, cu răbdare și atenție, distinsul ”prezident” Matei Socor va fi reluat lectura documentului ce-l avea în față: Procesul verbal al ”Comisiei de îndrumare” a Secției de Critică și Muzicologie încheiat în 19 decembrie 1951, la orele 19, trecute fix – cum ar fi spus ”nenea Iancu”. Va fi citit totul – bob cu bob! Temele propuse și pe autorii lor. Să citim și noi! Așa dar, citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: RARA AVIS ? (5) Vasile Cristian – un pro european convins. Citiți!
