SUB ACOPERIRE
Turneul american al lui George Enescu din perioada 1946-1947, a fost doar prima etapă a existenței îndelungate a lui Corneliu Bedițeanu în serviciul marelui muzician român. Căci inițiatorii din umbră a prezenței lui în preajma Maestrului nu au renunțat la serviciile sale. Acel cineva – care-l plantase în preajma marelui muzician român – a continuat să fie interesat de TOT ceea ce făcea Maestrul și după ce acesta a decis să rămână la Paris. Iar ”impresarul” – a rămas și el la Paris. Astfel, de dragul (?????) Maestrului, Corneliu Bedițeanu a trecut Oceanul – de două ori: în septembrie 1946, când a plecat în S.U.A. și apoi, în aprilie 1947 când George Enescu s-a întors în Europa și s-a oprit în Franța, la Paris. Pentru cât timp? Dl. Bedițeanu, impresarul, nu va fi primit explicații oficiale. Dar era limpede că o întoarcere în Europa, la Paris, a cuplului enescian avea să fie sine-die. Tot așa avea să fie și prezența sa în preajma muzicianului român. Conștietizând acest fapt, Dl. Bedițeanu își va fi pus imaginația la încercare și capacitatea sa de persuasiune pe lângă Maestru. Întrucât trecuse ceva vreme de la plecarea sa din Țară (septembrie 1946), oficial – după noile restricții impuse de legislația comunistă privind circulația în afara Țării – exista riscul ca Dl. Corneliu Bedițeanu să fie dat dispărut. Adică transfug – cu toate urmările de rigoare. Bărbi! Parcă nu știa că se afla în misiune! Că funcția de impresar era paravanul său? Că astfel, se afla…sub acoperire? Dar, aparențele trebuiau salvate, și secretele păstrate! În consecință, Maestrul trebuia convins că exista un risc și că era necesară o motivare, o intervenție, o înștiințare a oficialilor de la București cum că Dl. Corneliu Bedițeanu se afla în serviciul său.
MAESTRUL A MUȘCAT MOMEALA
De bună credință, George Enescu a mușcat momeala. În februarie 1948, el trimitea la București, pe adresa Ministrului de Externe al României (pe atunci Ana Pauker), o scrisoare prin care făcea cunoscut că Dl. Corneliu Bedițeanu se afla în serviciul domniei sale. ”Stimate Domnule Ministru – scria George Enescu într-o scrisoare trimisă Ministrului de Externe al României – Țin aci să declar că prietenul și secretarul meu Domnul Corneliu Bedițeanu, continuă să-mi fie secretar. O spun ace(a)sta – sublinia muzicianul român, punând degetul pe rană – pentru ca Domnul Bedițeanu să nu fie considerat absenteist din țară, ci din contră să i se respecte avutul ce-l are în România”. (subl.ns.) (Cf. George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma, Volumul III, Muzeul Național George Enescu, Editura Muzicală, București, 2015, p. 235) Și ca și cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, marele muzician român adăuga: ”Este un om de bine în toată puterea cuvântului, (subl. ns.) și soția mea, și eu, avem o caldă afecțiune pentru el și soția sa, atât de plăpândă”. (subl. ns.) (ibidem, George Enescu, op. cit. p. 235) Acum, Dl. Corneliu Bedițeanu avea acoperire! Oficial era în serviciul marelui muzician român – ca secretar! Și, pe deasupra era și ”un om de bine, în toată puterea cuvântului”. Iar soția sa era privită de Maestru cu tandrețe și cu oarece compasiune întrucât o găsea ”atât de plăpândă”. Unele surse spun că distinsa soție a lui Corneliu Bedițeanu, Doamna Voica, ar fi fost grav bolnavă. Tot ce se poate! Dar, în scrisorile și convorbirile telefonice cu Romeo Drăghici (interceptate de Serviciile de securitate de la București, mai ales cele din perioada problemelor de sănătate ale Maestrului, și apoi cele din zilele decesului său, care aveau să determine sfârșitul colaborării lui Bedițeanu cu George Enescu, ceea ce aducea după sine perspectiva unui șomaj) impresarul Bedițeanu nu evocă, niciodată, numele Doamnei Voica, soția sa! Și astfel, spre liniștea celor care-l plantaseră acolo – ca impresar – Corneliu Bedițeanu va rămâne în preajma și în serviciul muzicianului român mulți ani. Aproape un deceniu, până la decesul Maestrului, intervenit în noaptea de 4/5 mai 1955. Râsu/plânsu!
ZECE ANI – ÎN ACELAȘI DECOR
La Paris, Corneliu Bedițeanu avea să aibă treburi mult mai însemnate și infinit mai dificile decât cele impuse de un turneu muzical, precum fusese cel american. Căci viața în exil e grea și plină de evenimente! Dar a rămas lângă Maestru – nedezlipit – timp de aproape un deceniu: 1946 – 1955, până la decesul acestuia: 4/5 mai 1955. Cu siguranță, arhivele Serviciilor secrete de la București gem de telegramele și rapoartele ”impresarului” Corneliu Bedițeanu. Unele au fost date publicității de cercetători interesați de viața și activitatea marelui muzician român, în special de viața sa în exil. (vezi în acest sens o contribuție științifică remarcabilă: Ladislau Csendes, George Enescu, un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, București, 2011). Altele, stau bine mersi, în mape și dosare secrete, ținând sub obroc adevăruri dureroase despre viața marelui muzician român. Va veni – sperăm – și ziua când ele vor fi scuturate de praf și scoase din uitare. Căci, zeci de cercetători tineri – fete și băieți – stau cu mânecile suflecate la ”porțile adevărului”! Întrebările, dilemele, secretele care azi ne stau în cale și ne macină în ceasurile nopților albe, își vor găsi răspunsurile! Dar, să lăsăm speranțele și să ne întoarcem la ”oile noastre”. La ”impresarul” Corneliu Bedițeanu, la longevitatea uimitoare a jobului său la Paris. Zece ani – în slujba lui George Enescu! Zece ani pironit în același job! Zece ani – în același peisaj, în același decor, cu aceeiași oameni – aflați pe curba descendentă a vieții, măcinați de griji, lipsuri materiale, datorii și zguduiți de probleme de sănătate, de momente critice care puteau aduce sfârșitul! Mai, mai să-i plângi de milă ”impresarului” Corneliu Bedițeanu! Sau să mori de admirație! ”Devotat și longeviv impresar” – veți spune! Mdaaaaa! Așa este! Daaaaar, longevitatea sa, ca impresar al lui George Enescu, a fost asigurată (sau impusă????) din umbră, de către cei care-l trimiseseră în 1946 să ocupe această funcție în primul turneu american postbelic al marelui muzician român. ”Impresarul” s-a pliat repede pe tiparul cerințelor celor care-l plantaseră în această funcție: Serviciile secrete românești. Și, au fost cazuri când, în această ipostază, ”informatorul”, ascuns sub masca ”impresarului”, s-a dovedit eficient și chiar ”scrofulos la datorie” – cum ar spune nenea Iancu!
DIN UMBRĂ
”Devotamentul” lui Corneliu Bedițeanu ar fi fost impresionant dacă ar fi fost sincer și onest. Dar – așa cum am precizat – ”longevitatea” funcției sale de impresar al lui George Enescu, a fost asigurată din umbră. Ea se baza pe cealaltă funcție pe care o avea pe lângă marele muzician român: aceea de informator. Se pare că Dl. Corneliu Bedițeanu avea o cotă bună în ochii agenților din Serviciile secrete românești. Într-o ”notă” semnată ”Radu” de la Rezidența din Paris, Grupa specială, el era creionat cu lux de amănunte fiind puse în evidență trăsăturile care-l făceau util Serviciilor secrete de la București. Să citim: ”BEDIȚEANU (subl. aut.) este un tip destul de ”apropiabil” pe linia de care avem noi nevoie, și poate și pe altă linie. Este avid de bani și este în nevoie materială. (subl. ns.) Are relații interesante (de care am discutat numai în treacăt). El a făcut multe ”apropouri” atât tov. Drînceanu (Ambasadorul României la Paris – n. ns.) cât și mie că ar vrea și el să se întoarcă în țară. Este sigur că se gândește să profite de viitoarea situație a lui ENESCU (subl. aut.), el continuând a fi omul său din țară”. Intuind interesele lui Bedițeanu și capacitatea sa de a fi duplicitar, agentul ”Radu” i-a dat de înțeles lui Bedițeanu că întoarcerea lui George Enescu în țară ar fi fost o perspectivă viabilă și, desigur, avantajoasă, pentru el. ”Noi, scrie agentul, i-am lăsat această perspectivă (privind viitorul său pe lângă George Enescu – n. ns.) fără a discuta încă cu el deschis. În orice caz – spune foarte apăsat agentul ”Radu” – el se declară destul de dispus (și cred că o face) să coopereze cu noi pe această linie”. (ibidem, Ladislau Csendes, op. cit. p. 230). Abil, la rândul său, Bedițeanu a împachetat interesul său de a colabora cu Serviciile secrete românești în foaia de staniol a lozincilor patriotarde, foarte la modă în epocă. Acest fapt nu a scăpat neobservat așa încât agentul a consemnat în ”Nota” sa, fără să-și ascundă ironia: ”bineînțeles – scria el – tema susținută de el (de Bedițeanu – n. ns.) este ”patriotismul” său și faptul că ține la ENESCU”. Să menționăm că discuția lui ”Radu” cu Bedițeanu nu s-a oprit la acest stadiu, de tatonare.
BANII – NADA SIGURĂ
Ca să-l agațe bine pe devotatul ”impresar”, ”Radu” a trecut la chestiuni practice. La bani. Știind că Bedițeanu avea relații cu o firmă de medicamente din Elveția, pentru care făcuse servicii de comisionar, ”Radu” l-a împins pe Bedițeanu în această direcție. ”În mod practic – scria el în Raportul său – am discutat cu el pe linie economică, cerându-i a-mi procura oferte pentru anumite medicamente ce ne interesează”. Prompt, Bedițeanu a făcut ”o deplasare specială în Elveția” și i-a adus agentului ”Radu” prospecte și oferte. Corneliu Bedițeanu era încrezător, și nu se gândise nicio clipă că serviciile sale nu vor fi apreciate și că ”afacerea” ar putea să cadă. Dar, dacă ar fi intervenit o asemenea surpriză n-ar fi fost în pierdere, întrucât agentul îl asigurase a-priori că îi vor fi plătite toate cheltuielile. ”I-am spus dinainte – preciza agentul ”Radu”, în raportul său – că, în caz că nu facem afacerea, îi vom rambursa cheltuielile de deplasare”. Dar, o asemenea surpriză n-a avut loc. Bedițeanu a dat fuga în Elveția și i-a adus agentului său de legătură informațiile necesare: oferte și prospecte. ”Radu” a deschis punga și l-a plătit prompt pe informatorul său. ”La întoarcere – scria agentul ”Radu” în Raportul său – i-am plătit suma de 19.500 franci (cât reprezintă aceste cheltuieli, puțin umflate de el” – remarca vigilent agentul). Dar, vulpe bătrână, Bedițeanu, care știa că făcuse o potlogărie, ca să nu fie prins cu mâța în sac, si-a justificat cheltuielile, până la centimă. ”Mi-a dat o chitanță” – preciza agentul. Mulțumit că ”nada” pe care o găsise (procurarea unor medicamente din Elveția) putea să fie o formulă de acoperire de lungă durată, ”Radu” își prevenea superiorii că tema era ”susceptibilă de discuții”. Că erau necesare ”mese și întâlniri viitoare” în cadrul cărora, la un pahar, la o cafea, ”problema ENESCU i-ar putea fi pusă (lui Bedițeanu – n. ns.) mai deschis”. (ibid. Ladislau Csendes, op. cit. p. 230)
PE FAȚĂ – UTIL, SINCER ȘI DEVOTAT
Se mai poate îndoi cineva de rolul de informator al ”impresarului” Corneliu Bedițeanu? Documente de arhivă, – rapoarte secrete, note informative, scrisori și convorbiri telefonice interceptate – documentează situația duplicitară în care s-a aflat ”impresarul” Corneliu Bedițeanu. Astfel, cunoașterea Testamentelor încheiate de George Enescu la Paris în 1952 de către Serviciile secrete de la București, s-a produs fără impedimente. Fiind la curent cu tot ceea ce se întâmpla în casa Maestrului – Corneliu Bedițeanu știa cu precizie care era starea de sănătate a muzicianului român și capacitatea de creație a acestuia. El cunoștea sursele veniturilor sale, situația lui financiară, inclusiv dificultățile pentru asigurarea ”coșului zilnic”. În Casa Maestrului, Bedițeanu era ”bun la toate” – asigura medicamente, făcea vizite la Ambasada României, contacta persoanele interesate de activitatea artistică a muzicianului român, purta corespondență cu un alt om de încredere al Maestrului de la București, mandatarul Romeo Drăghici, aflat și el sub acoperire, etc., etc., Fiind util și…devotat, Corneliu Bedițeanu dobândise încrederea atât a Maestrului cât și a prințesei Maria Cantacuzino-Enescu. Această ipostază îi asigura cunoașterea unor aspecte delicate, oarecum intime, secrete și cu impact definitoriu asupra viitorului cuplului enescian. Astfel, Testamentele din anul 1952, n-au fost pentru el un secret. Un secret pe care – cu o dezinvoltură mârșavă – n-a ezitat să-l dezvăluie celor ce aveau nevoie de el: adică Serviciilor secrete de la București. Ca și altă dată, și în acest caz, ”impresarul” a acționat repede și a oferit ”servicii” complete, care au stârnit mulțumirea ”colaboratorilor” săi…. cu nume de cod. Căci ”impresarul” Corneliu Bedițeanu știa cum să fie…. ”scrofulos la datorie”
”SERVICIILE” – ȘTIAU TOT
Deși au fost întocmite acasă, în apartamentul lui George Enescu din 26 Rue de Clichy, și nu într-un Birou notarial, deci, departe de ochii lumii și – cum am precizat în episodul anterior – cu o participare ff restrânsă – Testamentele de la Paris, din 10 martie 1952 și 1 iunie 1952, n-au rămas secrete. Ele a fost aduse la cunoștința ”Serviciilor” secrete de la București fără nicio apăsare, fără vreun sentiment de jenă că astfel erau dezvăluite secrete de familie. Aici, a intrat în ”rol” Corneliu Bedițeanu, un ins – cinic și fără niciun Dumnezeu, adică dispus să calce pe cadavre când era vorba de interesele sale. Un ”impresar” care intrase în viața muzicianului român într-un fel surprinzător. Căci până la plecarea în turneul american (10 septembrie 1946), el nu făcuse servicii de impresariat pentru George Enescu – și după câte știm – nici pentru alți muzicieni. Ciudat, foarte ciudat, nu-i așa? Hm., hm., hm. Să urmărim puțin – atât cât ne permit sursele deschise la care am avut acces – cum s-au desfășurat lucrurile. Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: TESTAMENTELE LUI GEORGE ENESCU. (13) Paris, octombrie, 1954. Agentul ”Michel”. Citiți!
