O VIZITĂ DE RUTINĂ
Nu știm dacă va fi fost o ”chemare la ordin” sau vreo coincidență. Dacă luăm în considerație – ad litteram – Raportul lui ”Michel”, putem să credem că a fost o coincidență. Că lui Michel, mmvaaaaiiii, i s-a ivit ocazia de a solicita noile Testamente încheiate de George Enescu în anul 1952, așaaaa, într-o doară, pe neașteptate chipurile, datorită unei vizite, pe care Corneliu Bedițeanu i-ar fi făcut-o……. întâmplător! O vizită de rutină – după cum ne lasă să înțelegem Raportul lui ”Michel”. Minciuni! Bărbi! Datorită altor surse (informatori recrutați dintre ”oamenii de casă” ai Maestrului despre care vom vorbi în alte episoade) pe care le avea în casa muzicianului român, ”Michel” era la curent cu tot, sau aproape tot ce se întâmpla în viața cuplului enescian. Dar cel care știa toate secretele, toate ascunzișurile casei Maestrului, era impresarul, adică, Dl. Corneliu Bedițeanu. Da, el era omul, el era unealta! Astfel, ”Michel” – încredințat că omul eficient era Corneliu Bedițeanu – n-a pierdut ocazia și i-a solicitat acestuia documentele enesciene. L-a luat pe vizitatorul său așa…… pe de departe, cu fereală. Fin! Mai întâi s-a arătat interesat de noile documente enesciene. Apoi, a trecut la etajul următor al interesului său, explicându-i că ar dori să le vadă la propriu. Era oare cu putință? – îl va fi întrebat el pe ”colaboratorul” său privindu-l în ochi! Mvaaaaaaai, ce întrebare……. se va fi mirat impresarul/informator! Și Dl. Corneliu Bedițeanu va fi făcut ochii mari! Se poate Boss? Cum să nu! Mintenaș!
CU ASUPRA DE MĂSURĂ
Și Corneliu Bedițeanu n-a stat mult pe gânduri și a adus lui ”Michel” nu numai Testamentul din 10 martie 1952, ci și Testamentul din 1 iunie 1952! Știm acest lucru întrucât în Raportul pe care agentul de la Paris îl trimite șefilor săi de la București, el folosește termenul plural: testamentele. Pentru a-și arăta zelul, Bedițeanu a adus agentului său de legătură nu copii – ci chiar originalele acestor documente. Știa jivina pe unde să cotrobăie! Știa prin ce sertare și locuri tainice să umble! ”Michel” va fi fost – poate – uimit, dar cu siguranță, va fi fost mulțumit de excesul de zel al informatorului său. El va copia imediat documentele încredințate și – nota bene – fără știrea lui Bedițeanu, ceea ce ne face să credem că Bedițeanu i-a încredințat, la propriu, documentele originale sustrase din casa muzicianului român. E de mirare că ele au fost restituite și că ”Michel” nu le-a făcut pierdute! În Raportul trimis șefilor săi de la București, ”Michel” preciza că informatorul său i-a adus ”testamentele originale ale lui Enescu, după care – preciza el, cu mândrie patriotică – am făcut fotocopii fără știrea acestuia”. (subl. ns.) Să citim textul integral al Raportului lui ”Michel”: ”Cu ocazia unei vizite pe care mi-a făcut-o Bedițeanu, după ce-i vorbisem de obținerea unui testament pentru noi, mi-a adus testamentele originale ale lui ENESCU, după care am făcut fotocopii, fără să știe acesta”. (subl. ns.) (ibidem. Ladislau Csendes, op. cit. p. 261). Acest Raport ne arată cum își îndeplinea funcția de informator impresarul Corneliu Bedițeanu. Cât de prompt executa ordinele primite și că le executa – cu asupra de măsură. ”Scrofulos la datorie” – cum ar spune Nenea Iancu! Poate că Michel nu-i va fi cerut originalele Testamentelor enesciene. Dar, falsul impresar – ca să-și dovedească obediența – i-a adus agentului său de legătură mai mult decât acesta ceruse: originalele textelor solicitate. Și, mai mult decât atât. I le-a pus în mână, i le-a încredințat la propriu – probabil ca să le citească în liniște, bob cu bob, rând cu rând, dimineața la cafea, ori seara în dormitor după ce va fi intrat și el în pijama – ca omul trudit de alergătura de peste zi! Astfel, ”Michel”, a avut timp să le copieze, fără știrea lui Bedițeanu, ispravă pe care o menționa în Raportul său trimis la București ca să arate șefilor săi cât de profesionist este și cât de repede se mișcase!
TOTUL DE VÂNZARE
Iată ce fel de oameni se aflau în preajma marelui muzician român! Cât de devotați (???) îi erau aceștia. Gata să vândă TOT. Tot ceea ce știau, tot ceea ce se întâmpla în casa Maestrului, în viața sa oficială sau particulară, intimă, secretă! TOT, TOT – era de vânzare! Să precizăm că pentru serviciile aduse, Bedițeanu era răsplătit cum se cuvine. Dintr-un document secret – un Referat – întocmit de Generalul maior, Vasile Vâlcu, în 3 iulie 1954, aflăm că prin Rezidența de la Paris i s-au făcut lui Bedițeanu numeroase promisiuni, că i-au fost date asigurări că la întoarcerea în țară ”odată cu a lui Enescu” va avea o situație bună, că se va ocupa mai departe de ”bunurile lui Enescu”, etc., etc., Generalul, menționa, de asemenea, că ”i s-a dat și o sumă de bani” – fără să spună cât. (Cf. Ladislau Csendes, op. cit. p. 233.) Din Referatul secret al Generalului Vasile Vâlcu mai aflăm că Serviciile secrete de la București nu s-au mulțumit să aibă în casa lui George Enescu, o singură sursă, pe falsul impresar Corneliu Bedițeanu, întrucât ar fi fost riscant să fie ”la mâna” acestuia. Ele au țesut în preajma muzicianului român o rețea de informatori formată din oamenii săi de încredere, ”oamenii săi de casă” – cum se spune. (ibid. Ladislau Csendes, op. cit. p. 233), Astfel, prin intermediul acestora, ”Serviciile” știau TOT ce se întâmpla în casa și în viața cuplului enescian. Cu bune și rele.
VOINȚA MAESTRULUI
După isprava informatorului Bedițeanu și ”iuțeala de mână” a agentului ”Michel”, Serviciile secrete de la București se aflau în situația de a cunoaște întocmai conținutul Testamentelor enesciene. Ele aveau astfel posibilitatea să facă o lectură comparată, să vadă – negru pe alb – conținutul lor și să afle diferențele. Testamentul enescian din martie 1952 nu făcea nicio referire la ultimele dorințe ale Maestrului, consemnate în Testamentul de la Tescani din 14 iulie 1946. Iată – primul aspect pozitiv ce trebuia luat în seamă. Acest Testament rămânea valabil dar, îndeplinirea lui intra sub incidența voinței prințesei întrucât prin Testamentul din 10 martie 1952, distinsa doamnă devenise ”legatara universală” a marelui muzician român. Ahhhhhhhhh! Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici ar mai fi existat o portiță, o speranță, o negociere, o…ceva. Căci prințesa va fi avut și ea niște interese, niște pretenții, niște dorințe, deh! Dar ”bomba” era în altă parte: în prevederile Testamentului din iunie 1952. Căci acolo, la final, era scris – negru pe alb – că erau anulate toate Testamentele încheiate de muzicianul român, în Franța sau în orice alt loc. Această precizare – ”sau în orice alt loc” – era o referire directă la Testamentele de la Tescani încheiate în vara anului 1946. Acest fapt schimba în mod fundamental perspectiva readucerii ACASĂ a marelui muzician român. Acum, acest obiectiv lua o întorsătură complicată și nesigură. ”Serviciile” secrete și liderii politici de la București nu mai erau nici măcar la ”mâna prințesei”. Voința Maestrului, consemnată într-un document testamentar, era fără echivoc. Renunțase la ultimele sale dorințe. Renunțase la implicarea Academiei Române în promovarea post-mortem a creației sale artistice. Renunțase la gândul – poate și dorul – de a se întoarce în România. Mesajul acestui document era ca un strigăt limpede și ferm: George Enescu, marele muzician român, nu mai voia să se întoarcă în România! În România comunistă!
Nici măcar în sicriu!
DAR ”SERVICIILE” ÎL VOIAU
Și deși, acest lucru era foarte limpede, în mai 1955, când marele muzician român trecuse în lumea umbrelor, liderii politici de la București, numeroși culturnici și politruci – unii chiar din breasla muzicienilor români – s-au agățat cu încăpățânare de Testamentul de la Tescani, din iulie 1946. Și aceasta pentru că acel document se integra în strategia lor de a-l aduce pe George Enescu – acasă. Dacă nu reușiseră să-l aducă viu, ei îl doreau ”acasă” – fie și mort! Dar, din ipostaza sa, de ”legatară universală”, și cu noul document în mână, Testamentul de la Paris, din 1 iunie 1952, prințesa Maria-Cantacuzino-Enescu nu a ținut seama de dorințele liderilor comuniști de la București, de interesele lor politice și a decis ca George Enescu să rămână la Paris, să-și găsească odihna veșnică în pământul Țării sale de adopție – Franța. Să precizăm că existența acestui document nu a diminuat câtuși de puțin tensiunile momentului. Căci a existat riscul ca marele muzician român – aflat pe catafalc în apartamentul din Hotelul Atala, și apoi, într-o capelă modestă a Bisericii ortodoxe române unde s-a ținut în grabă și într-o formulă restrânsă, nemeritată, o slujbă de înmormântare – să fie răpit de către agenții Rezidenței Serviciilor secrete româneși de la Paris. Căci liderii politici de la București preconizau ca marele muzician român să fie adus acasă în secret (cum altfel?) și să fie înmormântat în România cu fastul de rigoare! Tot așa – cu discreție și sub pază – sicriul cu trupul neînsuflețit al marelui muzician român a fost transportat la Cimitirul francez ”Pere Lachaise” din Paris. Să mai spunem că existența Testamentului din iunie 1952 de la Paris, nu a stins preocupările ulterioare ale liderilor de la București privind readucerea – acasă – a marelui muzician român. Dacă nu reușiseră să-l convingă să vină acasă – când era viu – ei îl doreau acasă – fie și mort. Acest obiectiv – parte a unei strategii odioase a liderilor politici comuniști de la București și a Serviciilor secrete românești – a deschis calea unor contacte și negocieri ulterioare, purtate între prințesa Maria Cantacuzino-Enescu și reprezentații liderilor comuniști de la București. Dar, aceasta este o altă poveste! Ne vom apleca – poate – asupra ei, deși documentele elaborate rămân încă sub obrocul arhivelor secrete.
CÂND AU AFLAT ROMÂNII?
Deși protagoniștii Testamentelor de la Paris, din 10 martie și 1 iunie 1952, – George Enescu și prințesa Maria Cantacuzino-Enescu – au dorit ca aceste documente să rămână secrete, liderii politici aflați la guvernarea României comuniste, și implicit Serviciile secrete românești le-au cunoscut la scurt timp după ce ele au fost întocmite. Așa cum am arătat în episoadele anterioare, prin intermediul agenților și informatorilor lor, focusați pe evenimentele care se petreceau în viața cuplului enescian, aceste documente au fost cunoscute, copiate și analizate. Ele au fost sursa inspiratoare pentru construirea unor ”linii de atac” și a unor acțiuni bazate pe strategia politică a liderilor comuniști privind diaspora română, îndeosebi, elitele acesteia. Dar, pentru români, ele au rămas secrete mai bine de o jumătate de secol! Ele au devenit cunoscute abia după căderea sistemului comunist din România. Tulburător a fost Testamentul din 1 iunie 1952, cel care menționa decizia marelui muzician român de a anula toate testamentele întocmite de domnia sa, în Franța sau – în orice alt loc! Deci și pe cel de la Tescani din 14 iulie 1946 unde muzicianul român își exprimase dorința – ultima dorință – să fie înmormântat acasă, în România, la Tescani. Astfel – cu o întârziere de aproape o jumătate de secol – românii aflau dintr-un document indubitabil, că George Enescu ÎNSUȘI, hotărâse să nu se mai întoarcă acasă, în România! În România comunistă! Să precizăm că acest ultim document testamentar al marelui muzician român a fost adus la cunoștința marelui public din România nu de către muzicologi ci de către un admirator și prieten al marelui muzician român: Dl. Ilie Kogălniceanu, fiul Ninettei Duca – eleva și prietena – pe viață – a muzicianului român. Despre demersul său citiți pe larg episodul următor al mini serialului nostru, intitulat: TESTAMENTELE LUI GEORGE ENESCU (14) Când au aflat românii? Citiți!
