ÎN PLINĂ VARĂ
La 30 iulie – în plină vară – Elena Joja trimitea Ministerului Afacerilor Externe o nouă adresă, însoțită în final, de aceeași rugăminte: retrimiterea lucrărilor ”scrise de mână” – cum preciza ea – ”pentru a fi utilizate și la alte concerte”. Acum erau gata ”știmele” doar pentru Simfonia de cameră pentru 12 instrumentiști, fiind în lucru, în continuare, cele pentru sonata Impresii din copilărie. Sârguincioasă, distinsa doamnă comunica MAE ”graficul” copierii partiturilor, al realizării ”știmelor” : ”Cu referire la adresele noastre nr. 2103 din 12 III, a.c. și nr. 1044 din 29 V 1957, vă trimitem în continuare partitura ”Simfonia de cameră pentru 12 instrumentiști” de George Enescu pe care vă rugăm s-o trimiteți Legației noastre din Roma. Mai este în lucru – preciza Elena Joja în adresa sa trimisă MAE – partitura ”Impresii din copilărie” pentru vioară și pian. O vom trimite de îndată ce va fi copiată”. Adresa Elenei Joja se încheia cu aceeași rugăminte consemnată în cele anterioare: ”Vă rugăm a ne înapoia lucrările scrise de mână după ce le va folosi Legația pentru a fi utilizate și la alte concerte”. În Anexa adresei era atașată partitura Simfoniei de cameră pentru 12 instrumentiști. Dar, după adresa Elenei Joja din 30 iulie n-a mai urmat nimic – preț de câteva luni. Ce s-a întâmplat?
LENTOARE ESTIVALĂ
Vara se instalase și în birourile aparatnicilor IRRCS. Dinspre MAE – niciun semnal! Nimeni nu cere, nimeni nu vrea să afle ce se întâmplă, nimeni nu pare a fi afectat de această tăcere! Dinspre Legația României din Roma – nici atât! Și cei de la Roma păreau să fi uitat de propunerea lor din toamnă (toamna anului 1956!) și erau, oarecum, împăcați cu lentoarea cu care se mișcau cei îndrituiți – de fapt obligați prin atribuțiile conferite de funcțiile pe care le aveau – să ducă la îndeplinire solicitarea lor. Uniunea Compozitorilor – ieșise din joc. Nu se amesteca! Soluțiile sale, cu împrumutarea unor partituri (numai pentru două lucrări) și pe timp limitat (numai patru luni), nu au fost agreate și au fost până la urmă respinse ferm și elegant de către IRRCS, în speță, de Elena Joja. Astfel, la sfârșitul lunii iulie 1957 concertul cu muzică de cameră din creația enesciană – inițiat în anul 1956 – se afla într-un imprevizibil – să-i spunem elegant – stagiu de așteptare.
HĂȚIȘURI BIROCRATICE
Promovarea creației enesciene la Roma se încurcase – din nou – în hățișuri birocratice. Inițiativa montării unui spectacol cu Opera ”Oedipe” la Roma, lansată de Asociația de prietenie Italia – România în aprilie 1956, fusese abandonată într-un stil caracteristic aparatnicilor de la IRRCS sub apostila absconsă și iresponsabilă a unui director: ”problema trebuie studiată”! Nici concertul de cameră cu lucrări enesciene inițiat în septembrie 1956 de către Legația României la Roma nu se afla într-o situație mai bună. Lentoarea (oare numai atât?) cu care se mișcau ”lucrurile” pentru asigurarea condițiilor de primă importanță: procurarea partiturilor și a componentelor lor obligatorii, ”știmele”, era aproape exasperantă. Ce a urmat? A fost abandonată ”cursa”? Ce a adus toamna anului 1957? Ce speranțe erau că inițiativa Legației României de la Roma privind un concert de cameră cu lucrări exclusiv enesciene va avea loc în noua stagiune, stagiunea 1957 – 1958 și că publicul meloman italian va avea bucuria întâlnirii cu George Enescu prin muzica sa? Citiți episodul următor din ciclul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (12) Ultima adresă! Și punct final!
