FRISONUL
La numai câteva zile după ce ”tribul” lui Mihail G. Cantacuzino (cum numise ea, cu ironie, familia sa) se îmbarcase pe marele vapor francez de croazieră Armand-Behic, distinsa prințesă, Maria Cantacuzino, avea să trăiască momente de spaimă, de ciudă – de gelozie! Îl văzuse pe George Enescu, iubitul său de taină, stând de vorbă cu o tânără femeie, ”o evreică frumoasă” – cum avea să scrie ea în Amintirile sale. Cei doi erau pe punte. EA, îl ținea de mână și cei doi stăteau – observă Maruca – ”foarte de aproape”. Un frison va fi trecut prin toată ființa distinsei prințese. Cuuuuuuum? Pynx, (așa era alintatat George Enescu în intimitate) era atât de aproape de o femeie străină? De o altă femeie decât…. EA? Și nu era numai atât! Acea femeie îl ținea de mână! Dumnezeule! Îl ținea de mânăăăăăăă! Și EL? Ce făcea EL? Ei bine….. EL își lăsase mâna LUI…… în mâna EI! ”O primejdie înăbușitoare plutea în aer” – scrie Maruca. Și distinsa prințesă povestește cum ieșise din cabină, pe punte, taman în clipa aceea când cei doi stăteau cam….. prea aproape. Va fi fost împinsă, poate, de o presimțire, de un impuls secret care-i mână întotdeauna pe îndrăgostiți? ”Dimineața – scrie ea – era înăbușitoare în cabină. Urcând pe punte să respir îl văd pe Enescu stând de vorbă, foarte de aproape (subl. ns.) cu o evreică frumoasă”. (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave. Paul Editions, București, 2022, p. 215)
NU ERA O NĂLUCIRE
Cine era EA? De unde venise? Maruca o va fi privit cu atenție și își va fi amintit – pe clipă – că această…. EA, care ținea în mâna Ei…. mâna LUI, era o pasageră de condiție modestă. O văzuse, în treacăt printre, ”călătorii de clasa a III-a”. Era ”o evreică frumoasă (subl. ns.) – scrie ea – pe care o remarcasem pentru că semăna cu mine”. (ibidem, Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 215) Maruca nu ne spune prin ce semăna acea ”evreică frumoasă” cu domnia sa! În fine! Să trecem mai departe! Văzându-i pe cei doi, distinsa prințesă va fi înlemnit. Nu atât de spaimă cât de ciudă. O și spunea: ”Rămân țintuită locului de ciudă” – scrie distinsa doamnă. O imensă neliniște va fi trecut prin mintea și sufletul prințesei. Acel sentiment de ”ciudă” care o țintuise locului, punea stăpânire pe întreaga sa ființă. Era – scria ea în Amintiri – ca și cum s-ar fi încărcat de ”electricitate și de pasiune” și simțea cum se ambalează ”ca un cal sperios la cea mai mică nălucire”. Nălucire? Ohhhhhh, nu, nu! Frumoasa evreică – cum o apreciase ea – nu era o nălucire! Era o ființă – reală! Și era – frumoasă! O frumusețe de nedezmințit pe care Maruca o recunoaște, o admite cu o sublimă onestitate. Spunem ”cu onestitate” deoarece, în mod obișnuit, atunci când sunt puse în astfel de împrejurări care le stârnesc neliniști, sentimente de ciudă, de frustrare, de gelozie, etc., etc., femeile – oricât de educate ar fi – cu greu se pot stăpâni, cu greu înăbușă în ele impusul de a găsi ”rivalei” epitetele cele mai dezavantajoase cu putință, pentru a le da jos de pe soclul unde le-au urcat nesăbuința, admirația sau, chiar iubirea masculină. Maruca, însă, recunoaște frumusețea femeii ce cucerise atenția (oare numai atenția?) tânărului muzician – care era iubitul ei.
EA ÎL PRIVEA FIX – CU OCHI MARI!
Prințesa privește la cei doi și se întreabă: ”Nălucire să fie însă obrazul fin, biblic, ovalul perfect și fruntea albă?” Nu știe care va fi fiind numele acestei ”năluci”: Ruth – sau Rașela? Nu avea nicio importanță numele ei! Ci muuuuuult, muuuuuult mai important era că EA….. stătea…. foarte de aproape de EL, de tânărul muzician. Și nu numai atât. Îl privea ”fix pe artist, cu niște ochi mari, negri, plini de extaz”! (subl. ns.) Distinsa prințesă observă că frumoasa evreică ”cu ochi mari, negri” avea un corp ”lung, mlădios” care parcă – halucina ea – ”se oferă”. Văzând toate acestea, sufletul, mintea sa de femeie îndrăgostită se vor fi tulburat strașnic. ”Îmi mai trebuia ceva în plus ca să-mi ies din fire?” – se întreabă ea. Dar – se pare – nu și-a ieșit din fire! Și va analiza – la rece – clipele prin care trecuse! A fost ca o furtună – pe care a trăit-o și pe care a simțit-o până în adâncul ființei sale. Până la fibră! Dar, cu o forță – de care se va fi mirat ea însăși – a tăcut. ”Enescu – scrie distinsa prințesă în Amintiri – nu a știut niciodată ce furtună s-a stârnit atunci în mine”. (Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 215). Dar această ”furtună” avea să treacă și apoi, uitată, întrucât o împrejurare nouă i-a oferit certitudinea că NU, NU-L pierduse pe iubitul său și că aventura ce ar fi putut să fie, idila ce s-ar fi putut înfiripa, a luat sfârșit înainte de a începe. Cum? De unde a venit soluția salvatoare? Salvatoare pentru prințesă, desigur!
CAPCANA – SALONUL DE MUZICĂ!
Pe acel superb vas de croazieră Armand Behic, pe care Maruca se îmbarcase cu întreaga sa familie, exista un Salon de muzică. Un Salon înzestrat – negreșit – cu un pian. Un pian, mai mult sau mai puțin de firmă, mai mult sau mai puțin bine acordat, un pian unde cântau, seară de seară, muzicanți plătiți. Uneori cântau și amatori care se aflau printre pasageri și care, din când în când, ca să le mai treacă de urât, sau ca să câștige simpatii, ori chiar admirația doamnelor (dacă erau bărbați) sau a domnilor (dacă erau femei) la a căror iubire aspirau, se așezau la pian și cântau. Era de ”bon ton” să știi să cânți la pian ceva – orice: serenade, canțonete, valsuri de Strauss, de Chopin și, mai rar, alți compozitori, precum Brahms, Liszt, Mozart, Debussy, Frank, Ceaikovski, Rahmaninov, Rimsky-Korsakov, Stravinsky, Prokofiev, Șostakovici, etc., etc., – deși și în opera acestora se găseau compoziții frumoase, accesibile marelui public. Imaginați-vă cât de romantic putea să fie ca, dimineața, mai târzior, așa, înainte de prânz, (căci pe vapor, pasagerii petrec până noaptea târziu, indiferent dacă sunt la clasa I-a, a II-a sau a III-a) cineva să vină în Salonul de muzică și să cânte. ”Pentru sine” sau pentru ”cineva”, acel ”cineva” fiind un EL sau o EA care stă undeva, într-un colț și ascultă tăcut, imaginându-și că acea muzică îi este dedicată, că acea muzică este un mesaj de iubire, că acea muzică este izvorâtă din sufletul celui care o cântă, bla., bla., bla., Și astfel, în Salonul de muzică al unui vapor de croazieră, începe – sau se sfârșește – o idilă, o ”poveste” de iubire. O iubire curată ca Marea și efemeră ca valurile ei dantelate.
O IPOTEZĂ
Dar, pentru George Enescu Salonul de muzică, era un loc comun, făcea parte din decor, iar pianul era un instrument de nelipsit. În această situație, oricând ar fi fost posibil ca EL să fie la pian, să cânte, să compună, iar în Salon, undeva, într-un colț, să se afle cineva. Un el, o ea, care undeva, într-un loc discret, să asculte tăcut muzica sa! Maruca avea să afle că lui îi plăcea să călătorească pe Mare. De ce ar fi fost altfel acum? Poate și frumoasei pasagere? Să fi trăit cei doi – ”frumoasa evreică” și tânărul muzician român astfel de clipe în Salonul de muzică de pe vasul de croazieră Armand Behic? N-avem știre, întrucât nici unul dintre cei doi îndrăgostiți – prințesa și muzicianul – care ar fi putut fi protagoniști ai unei asemenea ”trăiri”, nu va povesti nimic, niciodată. Nici distinsa prințesă – care, cu imaginația ei bogată, hrănită de gelozie, ar fi putut construi cu ușurință o asemenea scenă: Pynx, la pian cântând visător; ”frumoasa evreică” ascultând, pierdută, sunetele ce zburau de sub degetele lui fine, energice! Nici George Enescu! Ceea ce știm cu certitudine este faptul că George Enescu a cântat în 1914, atunci când se afla împreună cu Maruca și familia sa, pe vasul de croazieră Armand Behic. Și nu pentru o persoană, pentru o frumoasă evreică, cu trupul mlădios și ochi mari și negri, – cum o descria Maruca în Amintirile sale – ci pentru un public mai larg, pentru un public divers, aflat la toate clasele – I-a, a II-a sau a III-a. Căci, marele muzician român a susținut un program muzical caritabil, în sprijinul victimelor războiului – bărbați, femei și copii.
Va fi adus acest concert caritabil liniștea prințesei? O va fi eliberat de șarpele îndoielii? Al geloziei! Ei bine, da! O împrejurare nesperată a venit în sprijinul prințesei și a eliberat-o de povara geloziei. O pală de vânt! Vă vine să credeți?
Citiți următorul episod al miniserialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI GELOZIILE PRINȚESEI. (1914) (9) O pală de vânt! Citiți
